Ontic și consonantism într-o posibilă definire a inteligenței naturale și artificiale

Ontic Și consonantism într-o posibilă definire a inteligenȚei naturale Și artificiale

(Simpozionul „Viața și inteligența artificială”, Academia de Cibernetică „Ștefan Odobleja”, Oradea, 17-18 iulie 1994)

Coautor Paul Constantin DRĂCEA

Desigur, este cel puțin pentru momentul actual un act de curaj, de maximă responsabilitate să încerci să intri în labirintul nesfârșit al inteligenței naturale și artificiale, dar, tot așa de adevărat este și faptul că oamenii de știință trebuie să-și asume această incursiune în necunoscut, pentru că cele două sfere ale inteligenței există, sunt confirmate de viață și experiența umanității și sunt cerute în chip obiectiv de echilibrul universal.

De aceea, autorii acestui demers nu și-au propus decât să semnaleze societății științifice românești și să invite la meditație, la reflecție asupra acestui subiect care credem că dacă n-ar fi fost abordat de Ștefan Odobleja și de alți prestigioși gânditori, totuși explozia informațională de astăzi ar fi obligat forurile științifice să încerce noi demersuri analitice, noi aventuri ale cunoașterii și să formuleze un răspuns acceptabil la întrebarea fundamentală: numai omul este înzestrat cu harul și darul inteligenței în univers și prin extensie, ne putem gândi la tot ceea ce este viu, că ar putea avea capacități deosebite?

Iată de ce, în lucrare am propus, spre atenția distinșilor invitați, câteva aspecte ale inteligenței naturale și am încercat să redefinim având la bază multe opinii și cercetări ale unor prestigioși oameni de știință, care și-au propus să continue opera și spiritul odoblejian și să-l îmbogățească cu noi și noi aspecte.

Noi credem că inteligența naturală este determinantă în raport cu inteligența artificială, chiar dacă există conexiuni multivalente, dar nu este și nu acceptăm ca despre inteligența artificială să se superficializeze noțiunile, reducând totul la computere, la calculatoare, la robotică și la tot arsenalul de dispozitive, mecanisme și aparate cu care de obicei se confundă termenii, când vorbim despre acest tip de inteligență.

Am susținut că omenirea este la începuturile cercetării în acest domeniu de vârf al cunoașterii universale, dar mâine probabil se vor descoperi punțile de legătură între viață și moarte, între biologic și non-biologic, între ideal și material, dintre obiectiv și subiectiv, dintre cunoașterea vizionară și cunoașterea științifică.

Noi sperăm că limitele impuse de cunoașterea obiectivă actuală nu se vor mai mulțumi să accepte cu stoicism și resemnare coordonatele definitorii ale cunoașterii umanității și, spărgând aceste canoane, se va încerca să se dea răspunsuri pertinente și tranșante întrebărilor fundamentale ale omului, ca o nevoie continuă de absolut.

Dintr-o multitudine de variante, de supoziții și încercări a se pătrunde în – deocamdată – universul inteligenței artificiale vom lua în considere doar acele situații, soluții și optiuni care tratează acest domeniu al științei moderne, dintr-un punct de vedere foarte particular, cu specificități identificate sau posibil identificabile în structurile lăuntrice ale gândirii umane.

Inteligența artificială nu poate să existe în afara inteligenței, în afara gândirii și frământărilor umane. Este un nonsens a aborda această temă fără înțelegerea în multivalența lor a proceselor neuronale ale ființelor dotate cu sisteme perceptive ale universului.

Tocmai de aceea, titlul acestei comunicări se vrea a fi un percutant semnal de avertizare pentru că ne propunem să vedem inteligența artificială în strânsă legătură cu inteligența naturală, pornindu-se de la ontic și ajungându-se până la medium-tehnium.

Este de la sine înțeles că orice tip de inteligență nu își justifică afirmarea fără o producție a sa, fără materializarea în praxis a atributelor ce îi caracterizează latura acțională. Totul este subordonat cogniției și producției, ca și într-un releu funcțional om-mașină (soft-hard).

Numai în aceste condiții, prin cea de a doua latură a releului se poate da un răspuns, având la bază informația, unor variante posibile pe care omul nu reușește să le desfășoare în timp și spațiu, mai mult decât potențialul sau nativ și capacitiv, ci doar să le enunțe sau cel mai bine să le propulseze proiectiv.

Inteligența naturală – după unii savanți, între care și Jean Piaget – este cu un larg front de adresabilitate, de la cele mai neevoluate forme biologice până la hominide. Limbajul specific nu poate fi descifrat – deocamdată – fără a descoperi codexurile, încă ascunse și insuficient abordate și scientizate, pe care pot să le asimileze elementele proprii inteligenței artificiale.

Dacă inteligența naturală devine productivă după ce a parcurs etapa asimilării, a acumulării sau etapa experimentală, cercetarea tradițională nu a acceptat cu ușurință, mai multe zeci de ani, ideea acestui domeniu, subordonând totul unei teorii conceptuale de “activitate instinctuală“ refuzând preconceput posibilitatea, fie și teoretică, a existenței unui proces complex și continuu în lumea animală, ce se înscrie pe aceleași coordonate cu cel din lumea oamenilor, fie și pentru că “limbajul“ este neclarificat, neînțeles și, decamdată greu de decodat.

Inteligența naturală este purtătoare de determinări comunicative prin relaționarea informației, care, deocamdată, în mod imperceptibil își transmite mesajele pentru a fi acceptate de alte structuri intime ale materiei vii, iar inteligența artificială prin medium-tehnium poate să le stimuleze, să le evidențieze și să le pună într-o dimensiune proiectivă, vizibilă.

Desigur că, există o “comunicare“ manifestă între – să spunem – frunzele unui copac, ca părţi ale întregului, între componentele organismelor tuturor vieţuitoarelor şi prin acceptarea consonantismului, chiar între elementele componente ale unui univers material, dar care angajează viul şi, fie îl stimulează, fie acesta se adaptează la realităţile obiective.

S-a dat totul – cu oarecare tentă de exagerare şi cu oarecare sentiment de respectare al tradiţionalismului – pe seama reflexelor condiţionate şi necondiţionate, iar mai apoi pe seama sistemului nervos, ca centru de coordonare complexă.

Desigur, nu negăm, ci dimpotrivă suntem de acord că marea majoritate a fenomenelor bios-ului îşi au sediul manifestării în structura celulelor nervoase şi chiar în mecanismele reflexogene evidenţiate, dar încă insuficient cunoscute și aprofundate până la această oră.

Totuși, trebuie să ținem seama că organismele vii reprezintă un întreg unitar, tocmai pentru faptul că fiecare parte își are specificul său, codexurile sale interioare. De pildă, cercetarea mondială a constatat că pentru a fi acceptat un transplant de organ nu este suficient numai ca sistemul central să-l primească, să fie compatibilitate medico-biologică desăvârșită, ci să realizeze și acea comunicare intimă între organul donator și organismul primitor, să se stabilească acel limbaj încă nedescifrat suficient, între cele mai ascunse structuri genetice, celulare și dincolo de aceasta poate vor mai fi existând și alte subtilități biologice, iar informația aparținătoare celor două entități (donator-primitor) trebuie să se exprime printr-o modalitate complexă.

Amplificând această idee, pe linia legăturii dintre inteligența naturală și inteligența artificială, cum să nu rămânem plăcut impresionați de descoperirile cercetătorilor contemporani, care au realizat materiale și dispozitive de maximă necesitate în medicină – în chirurgie îndeosebi – ce se resorb în organismul uman, după o anumită perioadă de timp, de fapt exact după informația înscrisă în programul dat. Așa de exemplu, sunt utilizate pe plan mondial sonde, lentile sau implanturi de tije, iar recent produse și dispozitive medicale care au la bază componente electronizate (folosite în cardiologie) și care odată utilizate, înlătură posibilitatea celei de a doua intervenții chirurgicale cu tot noianul de neajunsuri specifice.

Din ce în ce mai mult, în ultimii ani și-a făcut loc o expresie, cel puțin impresionantă, în preocupările științifice ale cercetării din diverse domenii – inteligența materiei. De aici o întreagă suită de afirmări și negări, de acceptări și respingeri în totalitate, chiar și acest lucru exprimând greutatea cu care își face loc această idee că, materia ar fi inteligentă.

Credem că nu este de ignorat sau de repudiat cu atâta ușurință acest aspect pentru că inițiatorul termenului  – medicul român Constantin Dumitru Dulcan – a pornit de la extinderea sensurilor noțiunii de inteligență și raportarea s-a făcut la nivel celular, acolo unde procesele biologice, chimice, fizice, se desfășoară de mii și mii de ani după criterii în parte cunoscute astăzi, dar unele dintre ele, încă rămase sub conul de umbră al necunoscutului. Și totusi, aceste modificări și schimburi de informație se desfășoară după legi nu în totalitate știute.

La nivel teoretic chiar și marii filozofi ai antichității au întrezărit această comuniune dintre părțile componente ale unui întreg și au definit-o, cu mijloacele corespunzătoare timpului, în feluri diferite. De aici, au luat naștere curente de gândire, mai apoi concepții, ulterior doctrine, pentru că unii acordau un rol mai mic unei părți sau mai mare altei părți, dar toți erau conștienți că totul trebuie văzut și înțeles în integralitatea lui.

Desigur că inteligenţa materiei poate fi azi definită ca aparţinătoare celor două ramuri pe care oamenii de ştiinţă contemporani le subsumează, fie inteligenţei naturale, fie inteligenţei artificiale.

Regândind profund problematica inteligenţei materiei credem că viitorul nu prea îndepărtat va descoperi un “modus vivendi”, între cele două tărâmuri, încă puţin accesibile chiar şi prin intermediul medium-tehnium-ului, cunoaşterii şi aprofundării umane – este vorba despre o altă perspectivă a recunoașterii celor două sfere ale marelui univers, cea care pune în prim plan structurile intime, încă insuficient stăpânite, elucidate ale bios-ului şi cele care aparţin sferei materiale.

Se ştie că, consonantismul şi armonia obiectivă, echilibrul desăvârşit sunt atribute specifice atât viului, cât şi neviului, că există o condiţie anti-entropică, bazată pe aceleaşi legi generale, care guvernează atât bios-ul cât şi nonbiosul, că determinări cauzale antientropice sunt manifeste, în egală măsură, în fiecare din cele două mari contexte de referinţă.

Aşadar, se caută acum sisteme de relaţionare între aceste sfere ale universului şi moduri informaţionale de comuniune între ele şi credem că mâine sau poimâine ele vor fi identificate sau concepute şi conceptualizate, pentru că inteligenţa artificială tocmai acest lucru îl urmăreşte, tocmai găsirea unor modalităţi care să accepte procesul de apropiere şi de recunoaştere reciprocă a particularităţilor specifice.

Împărtășind părerea că există o inteligență a materiei, adăugăm noi a materiei vii structurate și organizate, posibil să se exprime, fie instinctual, fie reflexogen, fie repetitiv, în așa fel încât exteriorizarea sa să poată fi conectată, conexată și decelată în microunități traductibile în programe artificiale.

Desigur că, după opinia unor cercetători, este greu să se facă o departajare între actul instinctual și reflexogen și activitatea de conștientizare, neputându-se tranșa cu precizie până unde ține aceasta și unde începe acțiunea de elaborare pe baza elementelor specifice de context ce presupune inteligența. Dacă instinctul este un fenomen de conservare și apărare, transmis din generație în generație, ca nevoia perpetuării speciei, aceasta nu se desfășoară instantaneu și automat în urmași, fără a implica totalitatea faptelor, întâmplărilor, fenomenelor ce mediul le provoacă fiecărei ființe și îi îmbogățește “experiența” de viață, la care el trebuie să răspundă în mod adecvat.

Cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, savantul român Stefan Odobleja afirma cu suficientă încredere în părerile emise că “o unitate incontestabilă între psihic și fizic, între natural și material se va recunoaște la un moment dat în evoluția umanității”, elaborând și ideea că în esență creierul uman funcționează prin “încărcări și descărcări”, fapt care i-a dat posibilitatea să conchidă că există o similitudine de funcționalitate între gândirea naturală și medium-tehnium și deci “fenomenele psihice sunt reductibile, în totalitatea lor la fenomene fizice”.

Comunicarea în bios, așa cum rezultă din ultimele cercetări, nu este obligatoriu să se realizeze numai prin limbaj ca expresie tradițională, ci și printr-un cod de semne și sisteme care se transformă imediat în răspunsuri, în acte de receptare de la emițători diverși printr-o modalitate “mutuală”. Iată cum intuiția odoblejiană postula că reversibilitatea sau feed-backul, cum se spune astăzi, este o legitate atât a viului cât și a neviului.

Inteligența artificială încearcă prin actul de modelare al materiei vii să creeze sisteme și programe care să se substituie, fie receptorului, fie emițătorului de “mesaje” în paradigma inteligenței naturale.

După cum spun unii analiști, printre care și Eli Katz, numai atunci se va putea găsi o formulă cât de cât acceptabilă de estimare a creierului, în general, și a “creierului artificial” în special. Credem că nu este momentul să subscriem elogiilor – uneori pripite – care echivalează creierului artificial și inteligența artificială, în genere numai, cu calculatorul universal. Inteligența artificială își are punctul reflexogen în informație, iar aceasta este indestructibil legată de elemente energetice și în mod categoric de materie.

Așadar, dacă s-a constatat că lumina risipește întunericul prin umplerea vidului creat – cum afirmă cunoscutul medic Dumitru Constantin – trebuie să recunoaștem că existența vieții pe Terra este determinată de prima undă de lumină, ca un semnal al perpetuei regenerări și evoluții până la capacitatea supremă de organizare a materiei.

Determinări ale inteligenței naturale sunt recunoscute încă de la consemnarea apariției vieții, ca rezultantă a mișcării continue a materiei și se poate afirma că în această evoluție permanentă corespondentul sinonim și simultan al acesteia în procesul ontologic a fost inteligența artificială.

Există un sistem de raportare reciprocă prin influență și determinare obiectivă dinspre mediu, ca factor de macrodimensiune către bios și nonbios, ca factor supus determinărilor continue și temeinice. La baza acestor determinări stă informația, ca element calitativ a tot ceea ce este material și imaterial, iar aceasta la categoria viului poate angaja termenul de limbaj, nu în accepțiune comună a cuvântului, ci în cea care rezidă din codexurile inițiale ale universului biologic.

Este un truism să mai amintim despre limbajul articulat, care este specific ființei umane, dar este locul să propunem un limbaj al energiei și informației, vis-à-vis de condiția existenței bios-ului.

Trebuie să facem o departajare între schimbul de informație, care are loc în spațiul de definire al biologicului și același schimb de informație, ce în mod obiectiv există în contextul material, pentru a putea apoi înțelege că, deși pare un non-sens la prima vedere, în cadrul inteligenței artificiale trebuie să vorbim despre o comuniune informațională și să realizăm o trecere lină, cursivă dinspre o sferă către alta, pentru a imagina dialogul informațional care se desfășoară de o veșnicie între cele două sfere ale marelui univers.

Acesta este rațiunea pentru care, în ultima perioadă de timp, se caută prin medium-tehnium mijloacele cele mai perfecționate – sofisticate am putea spune – de găsire a unei modalități reciproc stimulative și de punere în valoare prin mijloace favorabile a naturii celei mai ascunse, a celor două dimensiuni ale universului imediat.

Se remarcă, printre altele, și încercările academicianului român Ștefan Milcu, care în 1968 a reușit să prezinte teoretic mecanismul de relație dintre sistemul endocrin și unul cibernetic pe care l-a denumit “fenomen de escortă”.

De asemenea, cunoscutul savant Victor Săhleanu afirma că aceste relații posibil realizabile între sferele inteligenței naturale și inteligenței artificiale se fac prin intermediul suprasistemelor în care sunt definite legături de tip informațional inter și intra specifice în Ordinea Prestabilită (considerăm că este un sistem de codexuri, legi, norme, reguli, cutume, determinări cauzale, impuse de condiția universală naturală, în care se derulează existențialul, într-o stare de perfectă armonie și echilibru, de ordonare generală prin interacțiuni lăuntrice, compensatorii și obiective validate de uman – categorie atotcuprinzatoare, obiectivă, logică și imuabilă).

Suntem de acord că trebuie să existe o relație consonantică între domeniile informaționale și o tendință continuă antientropică, prin care să se producă o echilibrare în câmpuri energetice definite a sistemelor informaționale, în așa fel încât prin inteligența artificială să se manifeste o coordonată sinergică definitorie și demersul să devină productiv.

Se poate concepe la nivel ideatic și rolul activ și coordonator al inteligenței naturale, pentru ca prin sine însăși aceasta să își dezvolte limbajul, modul de exprimare prin condiționarea și determinarea inteligenței artificiale pentru a o apropia și chiar “modela” în scopul dorit.

Credem că inteligența artificială este dependentă de inteligența naturală numai în măsura în care inteligența naturală este posibil asimilată prin elementele medium-tehnium-ului și decodată în sisteme accesibile. În cazul în care se produce o disjuncție informațională între cele două dimensiuni stricte ale controlului universal de referință, informația devine incompatibilă celuilalt domeniu și inteligența artificială nu se justifică, deoarece nu poate fi exprimată în corelație cu cealaltă jumătate a sferei.

Că inteligența artificială este și trebuie să fie un atribut și o complementaritate a inteligenței naturale ne-o demonstrează și puterea ultimelor descoperiri tehnico-științifice, unele materiale “inteligente” care vor crea, suntem siguri, la începutul secolului și mileniului următor o adevărată epocă stiințifică, o adevărată revoluție în gândirea tradițională.

Astfel, elementele care conțin componente capabile să primească informații se bazează pe existența unor captori, ce acționează după primirea unui ordin anumit și transmit întregului angrenaj în care este integrat mesajul său. Am putea afirma că există conductori “inteligenți” care imprimă o anumită funcționalitate prin impulsuri-comandă macro-sistemelor din care ele fac parte. Dar și fenomenul invers este foarte uzitat și totul se desfășoară sub influența inteligenței naturale și îndeosebi a omului, ca aparținător al acestui univers.

Este de ultimă oră descoperirea unor aliaje cu memorie capabile să-si însușească anumite programe date, să execute diverse ”mișcări” cu un rol tehnic bine definit și stabilit și după aceea să revină la forma inițială, desigur la aceeași comandă primită. Pare paradoxal acest fenomen și uimitoare această afirmație că există “materiale inteligente”, dar toate sunt sub suprema “comandă” – totuși – a omului și dacă mâine știința va reuși să îmbine cele două domenii ale inteligenței universale, renunțând la formulări plate, irelevante la un moment dat, ca întâmplare, hazard, instincte, reflexe, desigur că se vor căuta alte punți de legătură în sintagma viu-neviu.

Credem că inteligența artificială își justifică rolul în reproducerea și amplificarea cazurilor de excepție în care creierul uman nu mai este obligat să aleagă între multele variante care corespund unei stări anumite foarte complexe.

Inteligența artficială poate deveni un factor auxiliar în soluționarea prin mijloacele medium-tehnium-ului a unor obiective logice, dar neformale care posedă informații insuficient elaborate. Se poate vorbi de o competență a inteligenței naturale și una a inteligenței artificiale, ca și despre o intersecție a acestor domenii în așa fel încât unul să-l susțină pe celălalt.

După părerea cercetătorului italian G. Borgonovi se poate accepta ideea limbajelor naturale și a celor artificiale și posibilitatea de adaptibilitatea a celui din urmă la cerințele primului. În mod simplificator, el a pornit în afirmația sa de la elucidarea dialogului om-mașină, dar credem noi că este adesea exclusivist în aprecierea fie a mașinii, fie a omului.

Probabil într-un viitor nu prea îndepărtat, tot sistemul acesta artificial, de care omul se va ajuta, va dobândi o putere de autoadaptabilitate, la situațiile complexe ce se crează, dar firește nu va reuși să depășească omul.

Respectând teoria consonantistă odoblejiană corespunzătoare și simetria valorilor în constituirea echilibrului general putem cu certitudine afirma că inteligența naturală își are complinirea prin inteligența artficială și relaționarea celor două sfere trebuie identificată, descoperită prin semnele minime pe care, deocamdată, le avem și care se constituie în acest final de mileniu într-un strigăt de avertizare pentru generațiile următoare, că ceea ce încă nu este evident, nu poate fi inexistent!