Inofensivele sfere de jocuri - de la joc la gândire și acțiune militară

inofensivele sfere de jocuri- de la joc la gândire Și acȚiune militară

(Simpozion Asociaţia Internaţională de Simulare şi Jocuri - ISAGA 1998)

MOTTO:

„Iubirea și înțelepciunea copilului este JOCUL

Jocul și înțelepciunea tânărului este IUBIREA

Iubirea și jocul bătrânului este ÎNȚEPCIUNEA.

LUCIAN BLAGA

ABSTRACT

În lucrare se abordează categoria socio-filosofică de joc și joacă, formulându-se definiri și interpretări specifice domeniilor și sferelor de acțiune umană. Din toate acestea se extrag idei paralele privitoare la efortul pragmatic și ideatic al demersului militar, dându-se o orientare majoră și foarte concretă, foarte gravă în corelație cu actul ostășesc în sine. Totodată, se sugerează și chiar se susține cu argumente aparținătoare științei, rolul determinant al calculatorului, al descoperirilor tehnico-științifice în modelarea „jocurilor” militare, ca factor complementar de optimizare a tuturor acțiunilor domeniului de referință.

1. DEFINIŢII

În întreaga evoluţie socio-umană principiul obiectiv al integrării perfecte în structurile de mediu şi cunoastere a universului, în care "biologicul" înzestrat cu gândire se va desăvârşi a creat şi validat deteminări şi cauzalităţi într-un raport de reciprocitate. În acest raport, "jocul" s-a constituit în mijloc, factor si obiectiv al fiecărei etape evolutive, de vârstă, gnoseologice şi praxiologice, devenind un mobil, uneori hotărâtor, al întregii perfectibilităţi umane.

"A juca" înseamnă a acţiona într-un timp limitat, după anumite reguli precizate, dar restrictive, cu scop concret de reuşită şi parteneriat interacţional. Există etape ale vieţii cînd aceste coordonate nu sunt constientizate complet, ci ele se adresează unor automatisme şi reflexe, lipsind orice spirit metodic sau de perspectivă. Acestea sunt aparţinătoare statusului biologic, determinat de timp şi care prin acumulări de vârstă, devin recesive, însă nu anulate, devin latente şi se pot supradimensiona oricând în evolutia bio-psiho-socială a individului, la orice etate. De aici, se poate aprecia aspectul ludic al primelor manifestări ale vieţii care, gradat, se vor constitui în joc, iar mai tîrziu, printr-o nouă dimensionare, ele devin argumente de voinţă, uneori cu implicaţii destul de pronunţate.

”Joaca” se poate defini ca un moment de inspiraţie, de inventivitate si creație, ca o secvenţă de acţiune spontană şi ca un act de bucurie şi satisfactie spirituală. Joaca este specifică tuturor vârstelor, deci ea caracterizează viaţa şi pare a fi o ieșire din normalitate, o explozie manifestă caracterului volitiv.

"Jocul" si "joaca" pot fi, prin reciprocă substituire, elemente ale aceluiaşi context sau metacontext, atunci cînd solicită la maximum gândirea si forţa flecăruia. Ele dobândesc o mare relevanţă socială când sunt anticipative în personalitatea individului pentru etapele următoare. Fiecare formă de manifestare a jocului posedă în sine o "enigmă" şi un spirit de competiţie care va fi concretizat în dimensiuni spatiale cognitive şi de surprindere, funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale.

Este necesar să se facă o demarcaţie strictă între noţiunea de joacă, atribuită mai cu seamă perioadelor infantile si care generează o condiţie ludică prin excelență şi cea de joc, determinare care implică mai profund palierele raţionalului, ale logicii, ale ordinii şi cele ale finalității. Această determinare este specifică pe o distanţă temporară a vieţii, indefinită, deci "a la longue".

Atât joaca, cît şi jocul se constituie într-o sferă ce include întrega gamă de trăiri umane şi nu numai. Aşadar, jocul poate fi succesiv fenomenului de joacă, în funcţie de perioada de vârstă la care se adresează sau poate fi uneori antecesiv. Astfel, se cuvine atât o analiză globală şi/sau una interfenomenală în cadrul marii sfere a jocului. Prin urmare, noul şi noutatea în sfera jocurilor este o modalitate inedită care obligă la efortul de descoperire, receptivitate, aprofundare şi inventare continuă.

Toate aceste negări ale "liniilor de normalitate" sunt aparţinătoare firescului uman şi ele implică un mod superior de reconsiderare a ideii de normalitate şi a concepţiei de normal, vis-a-vis de diversitatea sferelor activităţii umane. Prin urmare, jocul este văzut ca o altă modalitate de manifestare a personalității umane, în întregul ei, asumându-și norme și reguli, chiar obiective şi scopuri, deosebit de importante şi grave, sau dimpotrivă, de facile şi atragătoare, exercitând un rol stimulativ şi binefăcător asupra sa.

Tocmai de aceea, în dimensiunea gândirii şi acţiunii militare jocul, ca noţiune filozofică şi ca fapt de viaţă trebuie acceptat ca un nou mod de percepere a realităţii înconjurătoare, de transformare şi transfigurare a ei, pe palierele creativității şi inventivităţii, în contextul elaborării unor planuri și strategii deosebit de responsabile şi importante.

2. INCIPIENŢA JOCULUI MILITAR

Domeniul exerciţiului şi confruntărilor militare, de-a lungul timpului, a fost marcat -adeseori hotărâtor- de nevoia de conformare la aceste manifestări ale socialului, luptele fiind, în nenumărate situaţii, un anumit tip de acţiune. Ele puteau respecta sau nu convenţiile unui "joc" la dimensiuni reale.

Astfel, populaţiile antice, aflate de nenumărate ori în stare de beligeranță -din diverse motive- au avut suficiente posibilități de a supradimensiona unele scenarii de joc rudimentar, adeseori familial sau pe asociaţii convive, la scară de microgrup sau de formaţiune determinată social, respectându-se tranzitivitatea de la joacă la joc, iar la nivel global de la "joc" la "război".

Proiectat în sfera "beligeranţei" momentul antichităţii ne argumentează fără putinţă de tăgadă, că uneori chiar din starea "iniţiatică" au existat forme primare care au determinat - mai apoi - dimensiunile evoluate prin supralicitatea jocului, prin negarea stării de normalitate şi/sau latenţă, prin surprinderea de manifestare a ideii de incongruenţă şi armonie.

Mai întîi, omul s-a conformat cu fauna timpului, respectiv din nevoi din teamă, sau din imposibilitatea cunoaşterii profunde a fenomenelor naturale, exacerbând valenţele mitologice, văzînd în tot ce-l înconjoară un amic sau un inamic, un asociat sau un adversar.

În zona ponto-egeică sau est-mediteraneană sau caucazo-persană, anticii (hitiții, grecii sau babilonienii) - când erau copleşiţi de forţe de duritate extremă- găseau regulile jocului într-o "placidă acceptare" a jocului macabru, jertfind o parte din comunitate sau se refugiau în temple, cel mai ades într-o recrudescentă a amplificării de luptă.

Nu întâmplător, primul cuţit de fier din lume, ca armă de luptă, a fost creat de un meseriaş hitit, care a mimat regula unui joc "de familie dinastică" pentru a contracara tendinţele de insubordonare a indivizilor și colectivităţilor nedocile.

 Armele din metal au fost utilizate apoi în scopuri de apărare faţă de om sau faţă de "ofensiva" unor animale puternice şi feroce (elefanţi, tigri, lei, dragoni mai apoi cai, bouri, zimbri). După procesul de domesticire, la ele s-au ataşat la cunoscutele care de luptă si berbeci de lovire, slujind astfel anumite reguli de adaptare la condiţiile de mediu şi la cele impuse de situația de confruntare. Toate au format elemente de "arsenal" în strategia şi tactica vremii, ca o proiecţie a microsistemelor ce caracterizează jocul.

Liderii de opinie religioşi, politici, militari şi-au creat turnuri, mai apoi cetăţi, chiar munţi fortificaţi, în cazul dacilor nord şi sud dunăreni, supradimensionând convențiile și cunoștiinţele jocului, ca factor al existenţei fireşti în evoluţia comunităţilor, subordonând totul -ulterior- ideilor de intangibilitate a spaţiului de convietuire şi de supremaţie a conducătorilor.

Perioadele de evolutie istorică au îmbogătit și amplificat unele elemente de manifestare a jocului, trecând de la stadiul "inocenţei", naivitătii si empiricului la cel al perfectibilităţii sale, al premeditării şi implicării în nevoia socială. Este adevărat că si fenomenul invers s-a manifestat, dar evolutia materială şi revoluţia pe diverse planuri au dus la necesitatea de a concepe un codex de reguli fundamentale, care să sublimeze conceptul de joacă şi joc în cel de apărare şi ofensivă (atac) la cerinţele şi coordonatele reale.

Cu toate acestea, trecând în subsidiar valenţele lui , "jocul" a dobândit valoare de ingeniozitate şi de aplicabilitate la nivel macro-social. Odată cu statificarea socială, sub imperiul confruntării şi al ideii posesive, jocul a devenit -mai degrabă- un apanaj al celor puternici, un mod de satisfacţie şi delectare, chiar dacă finalitatea era de esenţă macabră, adeseori promovând sadismul.

Arenele romane propulsau numai pe cei care - indiferent de mijloc - ieşeau învingători, chiar dacă numărul morţilor era nedefinit. Ritualul aruncării în prăpastie, decapitarea, mutilarea, luarea la țintă a unor simboluri a organelor vitale (cap, inimă) prin săgetare sau spintecare, toate acestea sunt semnele exacerbării formelor incipiente de joc, trecute prin conceptul macabru privind sensurile vieţii. Exerciţiul gladiatorilor - ceea ce a dus mai târziu la acceptarea spaţiului de competiţie şi luptă la nivel de individ sau grup în epocile sclavagistă, feudală şi postmediavală- a consacrat forme "evoluate" ca ochirea cu arcul, duelul, lovirea prin arbalete. Inventarea armelor de foc -chiar în forme rudimentare- a transformat multitudinea de lupte antice şi medievale în ”ochiri” de "ţinte" fixe sau mobile. Totuşi, trebuie să remarcăm că, alături de formele "evoluate" de luptă se păstrează, coexistă şi cele vechi, unele cu rădăcini preistorice.

Dar, a existat în succesiunea epocilor istorice o permanentă evaluare şi reevaluare a asa-ziselor "tradiţii de confruntare" pe temeiuri de beligeranţă, fenomenul de inovaţie şi descoperire devenind un atribut caracteriologic al marilor personalităţi de conducere, neeludîndu-se -în totalitate- unele conceptii de apărare sau atac, chiar dacă sorgintea lor se pierde în protoistorie.

"Jocurile de război" elaborate şi scenarizate cu peste 3000 de ani î.e.n. în China imperială ca "încercuirea" și "învăluirea", ca modalitate a succesului dinastiei WEI-HAI, fondate de teoreticieni militari de prestigiu cum au fost SUN-TZI au corespondente în arsenalul specific japonez sub genericul GO-ului, găsind o validare şi o posibilitate reală de aplicabilitate şi în capitala sumerienilor - UR, cu aproape două mii de ani mai târziu.

Supraestimându-se potenţialul creator al colectivităţilor şi societăţilor următoare, aceste forme şi modalităţi şi-au aflat proiecţia în perioada medievală şi post medievală, în organizări militare sau paramilitare de tip falangist şi de castă până în vremea lui Frederic cel Mare. S-a cultivat vreme de secole homerismul si gigantismul beligeranţei, având ca manifestări de incipienţă dimensiunile ”jocului” la scară planetară. Cauza acestora se află în nevoia de ripostă dată în consens cu gradul de megalitism al organizării sociale statale.

Ca urmare a evoluţiei comunităţilor umane, oficializarea conceptului de apărare, în sensul cel mai larg, a atras după sine, volens-nolens şi oficializarea conceptului de formaţiune de luptă, cu finalitate în organizarea primelor structuri militare. Piedestalul acestui amplu şi contorsionat proces se află chiar în formele primare enunţate mai sus, acum dezvoltate şi perfectionate în consens cu tradiţiile sociale de moment.

Capii, liderii, conducătorii unor formaţiuni de luptă îşi asigurau temeinicia pregătirii pentru viitoarele confruntări prin călire fizică, antrenament, imprimarea în gândire a spiritului de sacrificiu, de jertfă, instituind o împletire a unor modalități de joc macabru moştenite, cu cele așezate pe principiile experienţelor de luptă - fie şi incipiente - ale competiţiei şi argumentării conştiente a victoriei, a atingerii scopului propus.

3. JOCUL MILITAR ÎN ETAPA ACTUALĂ. MODELARE.

Forta fizică, ca element fundamental al jocurilor antice, a fost completată cu ingeniozitatea strategiilor ulterioare, ceea ce a reprezentat o treaptă evolutivă în prevederea posibilităţii victoriei, în conformitate cu imperativele politice conjuncturale. Societăţile premodeme au preluat selectiv, au perfecționat şi inovat alte modalităţi de slujire a actului militar, a jocului armat.

Din aproape în aproape, în consens cu evoluţia socială, jocurile de tip particular, de familie, de microgrup si de unitate socială teritorială, specifice unor etape istorice apuse, au dobândit trăsăturile fundamentale ale jocului supradimensionat de război, el reprezentînd un exemplu de simulare dinamică a hotărârilor luate într-o situaţie conflictuală, ce implicau oameni și “materiale de luptă”, strategii şi tactici superioare, cu scopuri temeinic conturate şi motivaţii juridice bazate pe idea de hotar, graniţă avuţie socială şi intangibilitate etnică.

Jocurile de război au constituit şi constituie o reprezentare ideatică a unor situaţii conflictuale, ce au implicat oameni şi "resurse de luptă" specifice, strategii şi tactici deosebite, de tip imaginativ sau real, în care părtile îşi asumau deopotrivă obiectivul victoriei şi în functie de acesta îşi perfectionau atît pregătirea individuală cât şi a elementelor de natură materială, angajând infrastructura şi suprastructura -ca dimensiuni ale demersului factic militar.

Manifestările tipice de "joc militar” au fost astfel modelate prin mijloace specifice moderne. Au fost considerate aspecte fundamentale sau secundare de tip particular şi social, evaluându-se construcţiile de modele şi interdependenţa părţilor implicate, căutîndu-se de fiecare dată soluţia optimă şi riguroasă în contextul conflictual respectiv.

Războaiele mondiale sau starea de beligeranţă dintre marile ţări şi popoare au obligat o continuă perfecţionare -ca element de instrucţie şi pregătire prin ”jocuri de război" - aceasta desăvârşindu-se în perfectă stare de conspiraţie, taină sau ca o modalitate de intimidare, în deplină stare de cunoastere generală, vizând psihologia comunităţilor umane, a liderilor politici si militari, în scopul obţinerii unor avantaje de ordin strategic sau operativ.

Simularea unor jocuri cu caracter închis şi cu adresabilitate particulară a devenit în multe armate şi situaţii - fie în vreme de pace, fie în vreme de război declarat - o modalitate curentă și de înaltă diplomaţie militară pentru crearea unor aşa-zise "zone de influenţă" uzându-se (cu respectarea proporţiilor) de cele mai sofisticate mijloace şi modalităţi de ducere a "jocului de război".

Istoria umanităţii, dar şi situaţia politică contemporană internatională, ne aduc argumente incontestabile ale reluării străvechilor forme şi convenţii ale "jocului", ale exacerbării lor prin toate mijloacele pe care ştiinţa şi civilizaţia actuală le posedă. De aceea, ele sunt văzute chiar si astăzi ca un factor benefic, stimulativ şi generator de bine în viaţa omului, de la cea mai fragedă vârstă, până la deplina maturitate. Regulile lor au constituit totodată şi obiect al cercetării şi acţiunii militare, devenind un element cu puternice implicaţii, pe multiple planuri, în marile arsenaluri de concepţii strategic-operativ-tactice ale tuturor armatelor lumii.

Termenul de "joc", moştenit de la înaintaşi şi-a schimbat în totalitate sensurile şi semnificația, s-a amplificat şi diversificat şi a dus la elaborarea unor noi concepte şi categorii sociologico-militare ca: exerciţiu, inamic, desfăşurare, unitate de luptă tactică, operaţie, strategie, teatru de acţiuni militare, poligon, aplicaţie etc., cu care astăzi operează în mod curent armatele naționale. Deşi s-a trecut în subsidiar - în mod conştient sau inconştient- elementul primordial al devenirii acestora - "jocul" el rămânând ca o formă de manifestare firească a omului, aducătoare de diversitate în gândire şi acţiune chiar şi în domeniul militar.

Se confirmă astfel, aprecierile exhaustive ale sociologului militar ARTHUR COLLINS, care afirmă că succesul în luptă al unor armate nu depinde în exhaustivitate de mari manevre, poligoane uriase, arme şi complexe militare de dimensiuni grandioase, ci - mai ales - de ingeniozitatea, inteligenţa şi spiritul de inventivitate, ce se manifestă la momentul oportun - ca urmare a situaţiei concrete - toate acestea având originea în arhicunoscutele "jocuri", care - mai apoi - au devenit "jocuri de război".

Surprinzător, dar chiar după descoperirea şi producerea armamentelor şi sistemelor nucleare, acestea - înainte de a fi reale forţe de distrugere - au fost şi au rămas - ca element de descurajare și influențare - un mod planetar supradimensionat a regulilor incipiente ale "jocului", ca acceptiune generală.

4. ROLUL CALCULATORULUI ÎN MODELAREA JOCURILOR MLITARE

În condiţiile actuale, la angajarea armamentului clasic sau a celui ultramodernizat, "jocurile de război" urmăresc cunoaşterea efectului imediat sau de durată în prezumtivele operaţiuni, al pericolului utilizării lor, chiar dacă acestea vor fi sau nu instrumentate într-un timp dat sau determinat.

Pe lângă celelalte elemente ale evoluţiei pregătirii şi instruirii ostăşești, astăzi există ample doctrine militare care aşează la baza concepţiei lor şi valenţele teoretico-practice ale "jocurilor de război". Super-intelectualizate şi super-scientizate ele implică folosirea tehnicii moderne, a descoperirilor de ultimă oră în domeniul informaticii, microelectronicii, robotizării şi inteligenţei artificiale.

De un interes deosebit se bucură introducerea calculatoarelor în modelarea şi simularea electronică a jocurilor militare, ele intrând curent în dotarea trupelor combatante. Exemple: cunoscutele jocuri cu mijloace tehnice, jocurile cu mijloace evoluate de programare TACSPIEL, STAGE, GENEX şi altele, de care uzează chiar şi în prezent anumite state cu îndelungată acțiune războinică, în diferite zone ale globului, în unele conflicte regionale.

Dat fiind modul superior de concepere a acţiunii militare moderne, de atingere a obiectivului propus, de elaborare a unor strategii evoluate ale armatelor şi a particularităţilor de la ţară la ţară; de asumare a unor spaţii geografice cu resurse materiale însemnate sau cu valori de interes militar (baze, puncte strategice, definirea unor capete de pod cu scop de desfăşurare perspectivală) cercetarea ştiintifică de profil şi-a preluat chiar şi metodologia "jocului de război", pentru a-l perfecţiora şi adapta condiţiilor momentului istoric actual.

Astfel, s-au elaborat forme deosebit de eficace pentru ca "jocul", cu echivalentul său de simulare a ofensivei și apărării să devină un adevărat mod de intimidare psihologică. S-a reuşit aceasta prin expunerea materialului si tehnicii de luptă, prin crearea unei autorități incontestabile și creșterea prestigiului militar. În secundar, s-au dobândit chiar succese politice, diplomatice şi economice în relaţiile interstatale. Desigur cercetările informatice au avut un mare rol, atât în alcătuirea strategiei jocurilor cât şi în evaluarea rezultatelor.

În epoca noastră, obligată de instituirea în arealul mondial a arhicunoscutei "curse a înarmărilor", în care factoral dimensiunii de distrugere al unor armate a devenit o competiţie de maximă amploare, au fost create chiar organisme militare internaţionale, ca o necesitate contemporană, supranumite "blocuri" care, declarativ s-au autointitulat defensive, de apărare, de păstrare şi menţinere a păcii, dar care, în fond, sunt inspirate din elementele primare ale "jocului". Acestea au un potenţial interior ce evidenţiază posibilitatea declanşării unor conflicte cu rezultate dezastroase. Aceasta este o dovadă că nonconservarea convenţiilor unui "joc" de tip clasic poate genera conflicte. Până acum, de la crearea lor, aceste blocuri au iniţiat doar conflicte, dar nu au aplanat însă niciunul.

Paradoxal, dar la acest "joc macabru" este conectată forţat constiinţa politică a întregii planete. Chiar dacă regulile şi mijloacele de desfăşurare a unui eventual "joc" de acest tip sunt cunoscute şi amplificate numai de anumiţi lideri politici şi/sau militari, care creionează pe harta lumii limite artificiale de interes particular, acestea -de cele mai multe ori- nu sunt intelese de omul comun, ba chiar i se împotrivesc. Cu toată antipatia pe care războiul o inspiră omului de rând, acesta poate fi atras în acest "joc grandios", dar cu efecte nefaste.

 Raţiunea politică, noile relaţii democratice internaţionale, vocea tot mai autorizată a popoarelor, a unor conducători de state şi guverne, punând tot mai accentuat în evidenţă idealul suprem al apărării vieţii pe Pămînt, precum şi argumentele de ecologie globalistă fac ca astăzi sa fie renegate unele capcane şi concepţii privitoare la "jocul de război mondial”. Se caută forme si modalități superioare ale coexistenţei, ale promovării unor modalităţi de convieţuire şi de rezolvare pașnică a diferendelor conflictuale, a unor reguli progresiste de conduită şi acţiune.

Popoarele, statele, guvernele sprijină atitudinile înaintate, care să slujească scopurile păcii mondiale, abolind cu hotărâre acele forme stucturale clasice, ce propulsează principiul dezbinării, al oponenţei de sistem şi bloc, în detrimentul liniştii şi al păcii universale. Soluțiile deconflictualizante formează, de asemenea, obiectul unei analize informaţionale ample, tratabilă şi tratată chiar, cu ajutorul mijloacelor cibernetice, având în vedere multimea datelor ce trebuiesc corelate. S-a ajuns în situaţia că pacea globului nu mai poate fi redusă la pacea omului, la pacea popoarelor, ci trebuit extinsă la pacea viului de pe planeta noastră.

Agresiunea împotriva naturii adusă de omul ultimelor două secole este atât de putemică încât viul, în întregul său, are existenţa periclitată. Este posibil ca în timp, armatele profesionalizate, menite pentru a acţiona pe cele două dimensiuni ale ”jocului militar” atac-apărare să fie dirijate, să lupte contra agresiunilor ecologice. Redutabila concentrare de forţă şi putere de organizare a oricărui organism militar, prin tradiţie face posibilă convertirea scopurilor iniţiale, primare, pentru rezolvarea celui mai important, mai amplu si mai generalizat conflict actual, "conflictul om-natură".

Sperăm astfel ca în pragul mileniului trei, omul să înțeleagă că planeta aparține tuturor viețuitoarelor ce i-au însoțit existenţa.