ECOLOGIA ȘI CONFLICTELE MILITARE

ECOLOGIA ȘI CONFLICTELE MILITARE

(Simpozionul ”Ecologia – speranță a mileniului al-III-lea”, Roșiorii-de-Vede, 15 aprilie 2000)

Astăzi omenirea se află în pragul unei crize de sistem ecologic, în care se acutizează, pe zi ce trece, fiecare element component al poluării, astfel încât aceasta a devenit aptă să provoace o catastrofă fără precedent în istoria umanității. De aceea, există analiști lucizi care consideră că declanșarea unei entropii generale este iminentă sau inevitabilă, după cum există și “optimiști care apreciază că omenirea încă mai dispune de resurse, de forme, de modalități în stare să stopeze” această extraordinară cursă a morții.

Vârsta acestei “drame pământene” este măsurată în decenii, secole și chiar milenii, dar efectul ei catastrofal se poate finaliza doar în ore, minute sau secunde.

Au fost distruse milioane de hectare de pământ: pustiite, erodate, sărăturate, contaminate, defertilizate.

Au fost devitalizate, unele râuri și lacuri, tăiați fără discernământ codrii seculari, a căror întindere, altădată “oaze de verdeață”, sunt astăzi doar imagini selenare.

Toate acestea sunt rezultatele acțiunilor lui “homo tehnologicus”, desfășurate fără discernământ ecologic și care au făcut ca omul să devină, din stăpânul propriei sale condiții, robul propriilor sale ambiții, de multe ori exprimate prin război.

În epoca modernă, ducerea războiului este susținută de mari posibilități de distrugere; s-au înmulțit până la incalculabil numărul țevilor de tun, al tancurilor, al rachetelor, avioanelor, elicoptelor, navelor maritime de suprafață, submarinelor, care, ce ironie, atunci când nu sunt angrenate pe câmpul de luptă, “trag pentru apărarea vieții împotriva războiului”; există explozivi “clasici” cu o extraordinară putere de distrugere, apropriată chiar de cea a armelor atomice (ca să nu mai vorbim de acestea) utilizați în timpul manevrelor, la care se adaugă emanația țevilor de eșapament, constituite într-un “arsenal al morții lente dar sigure”.

La rândul său, poluarea a ajuns să fie astăzi considerată ca o “agresiune armată, în care milioane și milioane de soldați trag, iar gloanțele se întorc și către ei, ucigându-i în timpul luptei, dar și mult după”.

Toate aceste paradoxuri fac ca omenirea să fie lovită de o boală fără remedii “ECOSIDA”, adică acea stare a planetei de autodistrugere a mediului înconjurător, fiindcă consumul și dezvoltarea energetică, cu toate tipurile ei de manifestare, scapă de sub control, devine astăzi un bumerang.

Savantul francez Robert Lalles, analizând cultivarea nufărului, dădea un exemplu grăitor, privind forța și implicațiile bumerangului ecologic. Această floare gingașă, simbolul purității, se sprijină pe frunze mari care acoperă întreaga suprafață a apei, sufocând sub măreția ei toate celelalte plante acvatice.

Oare să fie o recunoaștere a acestui “mic dezastru ecologic”, faptul că nufărul mai este privit și ca “o floare atât de sublimă, încât pare înghețată, lipsită de viață”?

Paralela comparației poate exprima și evidenția faptul că, chiar și sub nobila și necesara paradigmă militară “întregul popor este armată”, și nimic nu mai înflorește, nu mai progresează, nu se mai înalță, fiindcă pe acest “altar al luptei se jertfește chiar și ideea nașterii și morții”.

În scurtă vreme, dacă aberanta cursă a industrializării excesive și poluante, a înarmărilor și a experiențelor distructive de tot felul nu este stopată, întreaga planetă va deveni “o zonă interzisă, calamitată”.

Desigur că, liniștea atotcuprinzătoare pe pământ este un ideal, dar, atenție, nici el nu foarte favorabil vieții; se zice că “liniștea absolută este ucigătoare, pentru că ea seamănă și se identifică cu moartea”. Dar de aici și până la zgomotul infernului produs de tot ce înseamnă “mașinism universal generalizat” și înarmarea totală și care agresează nu numai ființa umană ci însusi existența sa, este o distanță uriașă, cu efecte pe măsură.

Căci dacă oricare război clasic se poartă între inamici cunoscuți și este deci limitat, efectul acestor “dezvoltări necontrolate cu manifestări aberante” este un război generalizat, între inamici și amici nedefiniți, nediferențiați, din punct de vedere al existenței, care nu iartă nimic, nu are suflet și nici limite, este RĂZBOIUL POLUĂRII.

În aceste condiții, ecologia devine un sistem al adaptărilor și transformărilor malformate, un mijloc de autodistrugere, de realizare a unor mecanisme bumerang, capabile să declanșeze moartea și pustiul.

Nimeni nu se mai întreabă, ca în urmă cu 50 de ani, câte nave sau alte mijloace de transport naval se scufundă în adâncul mărilor și oceanelor și bineînțeles nici ce urmări ecologice pot avea acestea. Mii de vase scufundate cu toată încărcătura lor, cu toate rezervoarele de combustibil clasic, chiar și nuclear, zac pe fundul mărilor datorită unor accidente, incidente, întâmplări, defecțiuni, antrenamente, exerciții sau ciocniri cunoscute sau necunoscute.

Apele lumii au devenit un sarcofag al substanțelor nocive.

Pe anumite spații ale pământului se văd cu claritate așa-zisele “zone protejate ecologic”, dar, dincolo de acestea oare nu ar trebui să existe și alte interdicții?

Desigur, combinând aspectele tuturor formelor de agresiune ecologică - militară, industrială, “naturală”, - fiindcă din păcate există și o asemenea formă -, ne găsim cu toții în fața unui adevărat “vacarm” al fenomenelor potrivnice omului, fără posibilitatea detașării de acestea și deci a singularizării gravității uneia sau alteia. Ne vom găși astfel în situația de a nu mai putea înțelege “din ce direcție vine răul”, acceptând cu toții resemnați ideea că “toți suntem supuși aceluiasi destin dureros, torturant, dezastruos inevitabil”.

Preluând o axiomă a lui Juvenal, ne întrebăm și noi: “cine îi va păzi pe paznici, cine îi va trata pe medici, cine îi va apăra pe apărători, cine îi va hrăni pe cei ce dau hrană”, cine le va da protecție protectorilor? Devine, astfel, deosebit de actuală, parabola lui Shakespeare - e adevărat, într-o altă conotație -”nu mi-e frică, decât de frică”!

Iată deci că se poate conchide că morții îi e frică de moarte, vieții îi e frică de moarte, omenirii îi e frică de omenire, prin urmare armatelor le e frică de armate.

Ecologia, ca sistem universal și etern, este și va rămâne un “clopot al deșteptării, al adevărului”, neavând nimic comun cu moartea. Sub zodia ei, omul trebuie să-și reconsidere condiția existențială, să își limiteze potențialitatea creatoare și să și-o strunească în sensul înțelegerii și alegerii “căii către bine, nu către prăpastie”. Ne obligă la această descoperire cele mai nedecriptate enigme ale universului - enigma vieții și a morții - dar și enigmele atomului, dezvoltării, păcii și războiului, a existenței, a iubirii și a ”conștiinței omului, de stăpân al planetei”.

Dacă așa cum spun viitorologii, se va produce acea “entropie socionaturală” universală, cu profunde perturbări, degradări și alterări, atunci rezultatul ei va fi un holocaust universal. În aceste condiții și Cosmosul, până mai ieri, martorul referinței globale și păstrătorul unor taine care a obligat omenirea la o necontenită meditație și “abținere de la rău” dar și la o susținută competiție a cunoașterii și înțelegerii, va deveni o adevărată “cupolă a clopotului, al cărui dangăt, va consemna sfârsitul vieții pe pământ”.

Abia atunci, fizica, chimia, matematica, biologia și tot ce înseamnă știință universală se vor simți vinovate de “iarna” și ”înghețul” care vor stăpâni planeta. Dar dincolo de acești “vinovați fără vină” de prăbusirea întregului univers, vinovații adevărați vor fi și vor rămâne oamenii, care și-au nesocotit menirea de purtători de inteligență superioară pe Pământ, devenind, din promotorii dezvoltării, născocitorii propriei lor dispariții, al propriului lor sfârşit.