Mihai Viteazul – simbol al unității și independenței naționale.

Mihai Viteazul – simbol al unităȚii Și independenȚei naȚionale.

Mihai Viteazul – ostaȘ în cel mai deplin Și mai frumos înȚeles al cuvântului

(Simpozionul „400 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul”, Muzeul Județean Teleorman, Alexandria, 08 august 2001)

        Doamnelor și domnilor,

Stimate și stimați tineri,

Vă felicit pentru participarea dumneavoastră, aici și acum la această manifestare, dedicată uneia dintre cele mai mari personalități ale neamului nostru!

Îndrăzneala în gândire și acțiune, prevedere, inițiativa și spiritul dinamic în organizarea și conducerea luptelor, încrederea nestrămutată în dreptatea cauzei, pe lângă viziunea politică și perspicacitatea diplomatică - iată însușirile rar întâlnite la o singură persoană, dar care se întâlnesc la domnul celei dintâi Uniri, sub un singur sceptru al Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei. „Mihai, e, înainte de toate, un ostaș în cel mai deplin și mai frumos înțeles al cuvântului” așa îl caracteriza Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al românilor, pe voievodul socotit de el, drept cel mai viteaz conducător de oști al neamului său.

Genialitatea militară a lui Mihai Viteazul, trăsăturile ce-i definesc personalitatea decurg din profunda înțelegere a căilor prin care Țările Române puteau în acea vreme să-și recapete independența și să reziste în fața agresiunii uneia din cele mai vestite puteri expansioniste ale vremii - Imperiul Otoman. Doar crearea unei puteri unite a Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei oferea garanția succesului unei acțiuni, căreia forța poporului românesc, strâns sub o unică autoritate și tăria armelor trebuiau să-i fie temeiul.

La înscăunarea ca domn a lui Mihai Viteazu (1593), regimul obligațiilor materiale și în primul rând ale celor pecuniare față de Poartă - consecință a instaurării către mijlocul veacului al-XVI-lea a dominației otomane asupra Țărilor Române – atinsese apogeul. Stoarcerile de galbeni, tributurile, peșcheșurile, cumpărarea domniei, exportul forțat de cereale, sare, miere, vite și lemn de construcție deveniseră din ce în ce mai apăsătoare și sfârșiseră prin a arunca Țara Românească și Moldova într-o gravă criză economică. Mecanismul economic al marilor domenii și sistemul fiscal erau paralizate. Jugul străin lovea în interesul tuturor claselor și categoriilor sociale. Așa se explică de ce, - în prima ei fază - acțiunea anti-otomană a lui Mihai Viteazu a beneficiat de sprijin unanim al forțelor social-politice ale țării. Ieșirea de sub dominația otomană devenise o condiție a supraviețuirii poporului român.

Singura soluție era lupta armată.

Mihai a avut perspicacitatea politică de a înțelege comandamentul epocii sale, îndreptându-și atenția, imediat după preluarea scaunului țării, către făurirea unei armate capabile să înfrunte oștile otomane bine exersate în arta războiului.

Secolul lui Mihai a fost o perioadă de mari prefaceri în domeniul artei militare. Generalizarea utilizării armelor de foc și progresele artileriei au reclamat o restructurare a forțelor militare și au impus statului considerabile cheltuieli. Europa înregistra o nouă ierarhie a puterii. Statele care au fost capabile să-și reînnoiască tehnica de luptă trec în față, în timp ce celelalte alunecă pe panta declinului. Mihai înuși se conformează noilor condiții și își alcătuiește o oaste bazată în cea mai mare parte, pe profesioniști ai armelor.

Considerentele politice care au determinat decizia voievodului român de a pune capăt dominației otomane i-au dictat și strategia. În toamna anului 1594, când Mihai își începe marea luptă împotriva Imperiului Otoman, prin măcelărirea creditorilor turci și a detașamentului de supraveghere din capitala țării, acțiunea lui se integra planului de luptă a unei largi coaliții antiotomane, în care intraseră toate cele trei Țări Române.

Strategia lui Mihai era călăuzită de două principii:

1) Desfășurarea unei ofensive viguroase;

2) Realizarea surprinderii.

Până la marea campanie a lui Sinan–Pașa (1595), voievodul român reușește să-și realizeze pe deplin intențiile sale politico-diplomatice. Atacurile date pe linia Dunării provoacă panică la Constantinopol și trezesc nădejdile de libertate ale popoarelor balcanice supuse Porții. Ofensiva românească dezorganizează sistemul militar de supraveghere stabilit de turci prin rețeaua cetăților de pe malul stâng al Dunării și îngăduie consolidarea pozițiilor proprii în vederea așteptate-i riposte otomane, care nu putea să întârzie. În biruința de la Călugăreni (1595) precedentul ofensivei românești avea să joace un rol important.

Când inamicul – ca urmare a schimbării raportului de forțe – a trecut la rându-i la ofensivă, Mihai a dovedit aceeași perfectă stăpânire a artei militare și în apărare. Când armata otomană s-a crezut în stăpânirea Țării Românești, forța ei era cu totul sleită. Atunci s-a desfășurat contralovitura domnului român. Coborând din Carpați la Dunăre, Mihai a izgonit ocupantul și și-a încununat recuperarea țării prin lovitura dată la Giurgiu, transformând retragerea turcilor în dezastru - apărarea ceda din nou locul ofenivei.

În acestă îndrăzneață concepție, Mihai Viteazul a dovedit remarcabile calități de tactician. Ceea ce dă măsura însușirilor sale strălucite de mare comandant sunt evident condițiile în care a câștigat biruințele ce i-au făcut glorie. O „anatomie” a acestor victorii arată că în fiecare etapă de pregătire și desfășurare a luptei, el s–a aflat –cu câteva excepții- înaintea adversarilor săi, impunând bătălia pe locul dinainte ales. Ca și marele Ștefan, înaintașul său în gloria militară, Mihai a căutat să pună în valoare avantajele terenului pentru a compensa inferioritatea numerică.

Dinamismul gândirii și acțiunii militare a fost pregnant relevat și de-a lungul celor două etape de realizare a unității Țărilor Române. Din momentul în care Andrei Batory în Transilvania și Eremia Movilă în Moldova susțineau o politică ostilă orientării antiotomane a domnului muntean, Mihai decide să desfășoare o ofensivă impetuoasă, prin care să izgonească pe cârmuitorii respectivi și să unească puterile celor trei Țări Române sub conducerea sa.

În toate bătăliile Viteazului se vădesc elementele înaintate ale artei militare pe care a practicat-o Mihai:

· realizarea surprinderii;

· asigurarea flancurilor;

· rapiditatea deplasării efectivelor;

· raportul dintre forțele angajate și rezervă;

· și mai presus de toate intervenția domnului însuși în momentele hotărâtoare ale luptei.

Toate aceste aspecte evidențiază o puternică personalitate militară care se așează la loc de frunte între cei pe care Nicolae Iorga îi numea atât de potrivit: “oameni reprezentativi în purtarea răboaielor”.

Cel care a trezit deopotrivă admirația contemporanilor și a urmașilor prin strălucitele fapte de arme, a realizat de fapt sinteza armonioasă între moștenirea gândirii militare românești din secolele XIV-XV, cu noile elemente introduse de ceea ce poate fi numit revoluția tehnicii din secolul al XVI-lea. Continuator de tradiție și în același timp inovator îndrăzneț, Mihai Viteazul plasează arta militară românească între momentele cele mai de vârf ale artei militare europene de la sfârșitul secolului al-XVI-lea.

În continuare am să mă refer la campania lui Mihai Viteazul în Moldova.

Planul de campanie al voivodului prevedea sub sceptrul său un efectiv de 45.000-50.000 oșteni cu care să-și asigure atât domnia în Transilvania, cât și cucerirea, în timpul cel mai scurt a Moldovei, fără a da posibilitatea forțelor ostile să se mobilizeze și să contraatace. În acest scop, a hotărât să pătrundă pe teritoriul Moldovei printr-o acțiune ofensivă strategică, pe direcții exterioare, combinată cu o lovitură frontală direct pe munți.

Ofensiva a început pe 04 mai 1600 simultan cu trei grupări de forțe.

Gruparea din dreapta, concentrată la sud de Focșani, sub comanda fiului său Nicolae Pătrașcu, cu un efectiv de 10.000 de oameni a pătruns prin sudul Moldovei, înaintând cu o parte din forțe pe valea Siretului, spre Bacău, iar cu cealaltă parte, în lungul văii Bârladului, spre Vaslui și ulterior spre Iași.

Gruparea de centru, formată din circa 20.000 de pestrași și 8.000 de călăreți și 24 de tunuri comandată direct de voievodudul român, a pătruns în lungul trecătorii Oituz și a angajat la Trotuș prima confruntare cu inamicul și încheiată cu înfrângerea oastei lui Ieremia Movilă.

Gruparea din stânga, cu un efectiv de 8.000-10.000 de oameni, concentrată în zona Bistrița-Năsăud, a înaintat spre Câmpulung-Moldovenesc, de unde o parte din trupe s-a îndreptat spre cetatea Sucevei, iar altă parte spre cetatea Neamțului.

În ceea ce privește forțele domnitorului Ieremia Movilă, datele sunt destul de vagi.

La 06 mai 1600 oastea domnitorului Mihai face joncțiunea cu gruparea condusă de fiul său, în zona localității Bacău, două zile mai târziu ajungând pe aliniamentul Iași-Roman.

Intrate în Moldova, trupele voievodului Mihai au avut mai multe confruntări cu cele ale lui Ieremia Movilă. Astfel, în afara celor de mai sus, amintim lupta de pe malul Jijiei, la Verbia (actuala localitate Dimăcheni din județul Botoșani), bătălia pentru cucerirea cetății Neamțului, care de fapt i s-a „închinat” voievodului român, la fel ca și cea a Sucevei. La cucerirea cetățíi Sucevei, la 16 mai 1600, au contribuit și o parte din trupele moldovene, care după ce s–au răsculat împotriva forțelor polone aliate, au deschis porțíle cetățíi, trecând de partea domnului Mihai.

Încercarea de cucerire a cetățíi Hotin la 08 mai 1600, unde Ieremia Movilă se afla cu o parte din trupele sale, nu a reușit. Rezistența moldovenilor, dar și lipsa tunurilor de calibru mare, necesare unui asalt hotărât pentru cucerirea unei asemenea fortărețe, l-au determinat pe Mihai să renunțe la asediu, lăsând doar un detașment pentru blocarea cetățíi.

De fapt, cu asedierea cetățíi Hotin, campania din Moldova se socotește ca și încheiată, lucru rezultat și dintr-o scrisoare adresată de domnul român la 20 mai 1600 locuitorilor din orașul Bistrița în care spune: „Moldova am luat-o…azi e sub stăpânirea noastră”.

Deși campania din Moldova s-a încheiat la 20 mai 1600, Mihai –domnul de acum al celor trei Țări Române- a rămas un timp aici pentru a pune în practică o serie de măsuri, mai ales de ordin administrativ. Acest fapt se desprinde clar din relatarea făcută către reprezentanții împăratului de la Viena, în care afirma: „acum numai de atâta ne ținem ca, împărțind pretutindeni oștile noastre, să silim pe locuitori la supunere”. În acest scop, a ținut sub arme doar o parte din oastea sa. În Țara Româneacă au fost trimise corpurile de oaste conduse de fiul său Nicolae-Pătrașcu, cât și cele transilvănene recrutate din secuime.

În zilele de 21-26 mai 1600, Mihai-Vodă a rămas în cetatea Sucevei, apoi a mers la Iași -capitala Moldovei- unde a organizat o cancelarie domnească și a promulgat o serie de documente interne, din care reținem două de importanță deosebită: scutirea pe timp de 6 ani de orice obligații a populației și a localităților ce au suferit de pe urma campaniei și a emis actul de organizare a Bisericii ortodoxe, prin care se opunea, ca și în Transilvania, influienței Bisericii catolice.

Către sfârșitul lunii iunie 1600, în Moldova era deja organizată o locotenență domnească formată din: banul Udrea, vistiernicul Andronic, armașul Sava, spătarul Negre și Preda Buzescu, ca prim sfetnic.

Problemele acute din Transilvania îl obligă pe Mihai-Vodă la 24 iunie să plece din Iași la Alba-Iulia – capitala Transilvaniei, de unde a emis începând cu 12 iulie 1600 mai multe documente interne purtătoare a sigiliului domnesc cu inscripția în slavonă:

„Io Mihai voievod, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Această campanie a marcat de fapt punctul culminant al puterii sale. În vara anului 1600 autoritatea sa se întindea pentru -prima dată- în toate cele trei Țări Române, întrupate într-una singură. Domnia sa, scurtă ca durată a rămas însă pentu veci în memoria neamului românesc.

Succesul răsunător al artei militare a lui Mihai Viteazul își găsește suport politico-moral în faptul că el a pus arta și inițiativele militare în slujba unei cauze drepte: apărarea ființei și libertății naționale, unirea și emanciparea poporului său, oferind generațiilor următoare tabloul, însuflețitor al Românei constituită în granițele sale firești.

Marele voievod trăiește în conștiința națiunii noastre și astăzi, după 400 de ani, deopotrivă ca prim înfăptuitor al năzuinței arzătoare a înaintașilor noștri spre unitate națională și ca simbol al virtuților militare ale poporului român, a hotărârii lui ferme de a-și apăra dreptul sacru la dezvoltare liberă și independentă.