Credința religioasă la români și implicațiile sale asupra coeziunii și moralului armatei. Preoți în oștire

CredinȚa religioasă la români Și implicaȚiile sale asupra coeziunii Și moralului armatei. PreoȚi în oȘtire

(Simpozionul ”Altarul, Oștirea și Patria – Din Veșnicie pentru Veșnicie!”, Turnu-Măgurele, 29 noiembrie, 2001)

Stimate și stimați tineri turneni,

Elevi ai liceelor din această străveche urbe istorică,

Tema pe care ne-o propunem să o abordăm la această manifestare reprezintă o noutate deoarece, în ultima jumătate de secol, din motive cunoscute, nu a fost analizată nici măcar tangențial. Ea a lipsit, de asemenea, din același cauze, și din presa bisericească sau teologică. Aceasta nu înseamnă că ne aflăm pe un teren gol, pentru că, la o primă cercetare vom constata că preocupările pe acestă temă nu au lipsit în primele decenii ale veacului XX, atât în structurile Armatei române, cât și în cele bisericești. Cei care au avut preocupări în acestă direcție au fost, în principal, oameni care au aparținut concomitent celor două instituții, Armata și Biserica, și anume preoții militari.

Modesta bibliografie care ni s–a păstrat, grație curajului unor oameni de cultură de la Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Biblioteca Institului Teologic din București se datorește, așadar, unor preoți militari care s-au evidențiat în organizarea Serviciului Religios al Armatei în timpul Primului Război Mondial și în perioada ce a urmat. Amintim aici numele părintelui profesor Constantin Nazarie, primul protopop al preoților din armată, care ne-a lăsat o amplă relatare despre „Activitatea preoților din armată în campania din 1916-1918”, precum și o broșură conținând „Cuvântări pentru ostași în vreme de război”.

De la preotul Dumitru Lungulescu, confesor al garnizoanei Craiova și ulterior șef al Serviciului Religios din Corpul I Armată, s-a păstrat un prețios studiu despre „Rolul preotului militar în timp de pace și de război” (Craiova, 1933) și un altul intitulat ”Datoriile preotului în Armată”.

Protopopul militar Ion Dăncilă este autorul cărții ”În slujba neamului prin evanghlie. Rolul și chemarea preotului român în armată” (Sibiu, 1925). Mai notăm că acest preot -cu gradul de maior- a făcut parte, alături de preotul colonel Serafim, din comisia prezidată de Episcopul General de brigadă dr. Ioan Stroia, Inspectorul Clerului Militar, care a elaborat ” Instucțiunile provizorii asupra Serviciului Religios în timp de pace și în timp de campanie ” (București, 1931).

Aceste câteva titluri, la care se mai pot adăuga și altele, considerăm că pot constitui o platformă de cercetare și evaluare a cunoștințelor pozitive pe care credința religioasă le are asupra vieții și activității specifice a militarilor.

Se impune însă, de la bun început, o precizare: influiența benefică a credinței asupra moralului și stării sufletești, în general, a ostașilor armatei române, nu poate fi redusă doar la perioada menționată mai sus, chiar dacă asistența religioasă a dobândit doar acum un caracter instituționalizat. Începuturile acesteia urcă, pe firul istoriei, până în momentul în care, în procesul etnogenezei noastre, ca popor de origine latină și de credință creștin-ortodoxă, Armata și Biserica au apărut ca instituții care au contribuit esențial și fundamental la păstrarea ființei naționale. Într-un fel, limita temporală ar putea fi împinsă și mai înapoi, pentru a constata că religia și spiritualitatea daco-geților au constituit pentru locuitorii acestor meleaguri, un factor horărâtor în cultivarea virtuților otășești și a iubirii de țară.

Conviețuirea prin veacuri a poporului nostru nu a fost lină și netulburată. De aceea, în vremuri de cumpănă, domnitorii înțelepți au trebuit să adune în jurul lor ostași viteji, cu credință în Dumnezeu și în dragostea de patrie, pentru a sta împotriva cotropitorilor de alt neam și altă credință. Pe drept cuvânt, Nicolae Bălcescu vorbește cu admirație despre „…vremuri de credință și de jertfă, atunci când înaintașii noștri îngenunchiau cu rugăciune pe câmpiile bătăliilor și astfel îmbărbătati, Dumnezeu le da biruința”.

Și Armata și Biserica, la români, s-au condus permanent după principiul conform căruia cine merge alături de popor, de idealurile lui legitime și perene nu greșește niciodată drumul. Așa au înțeles să-și facă datoria cele două instituții tradiționale și fundamentale românești, dovedindu-se a fi factori de coeziune națională.

O latură de o deosebită importanță a activității bisericești și armatei, cu mari consecințe pentru societatea românească, a reprezentat-o educarea tinerilor în duhul iubirii de patrie, al cinstirii înaintașilor și a respectului pentru valorile morale tradiționale.

Relațiile dintre Armată și Biserică au o istorie aparte, odată cu crearea cu peste 150 de ani în urmă a armatei române moderne. În scopul unei pregătiri complete a ostașilor, care să includă și latura spirituală, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primele încercări de a crea un cadru instituționalizat pentru organizarea serviciului religios în armată. Au fost astfel nominalizați, mai întâi, preoți ai „Polcului” (de campanie) și apoi preoți ai „regimentului de linie”. După Războiul de Independență sunt menționați „confesorii provizorii”, iar după anul 1915 Marele Stat Major elaborează „Instrucțiunile asupra preoților în armată în timp de război”.

Preocupările pe acestă linie s-au amplificat în perioada interbelică. Astfel, în 1924, în timpul guvernului prezidat de mareșalul Averescu a fost adoptată „Legea clerului militar”, îmbunătățită și republicată în 1937, iar în 1931 au fost aprobate „Instrucțiunile asupra serviciului religios în timp de pace și în campanie”.

Între cele două războaie mondiale, Armata Română dispunea de un corp specializat de preoți militari, de un cadru normativ și logistic comparativ cu cel al armatelor europene. La nivelul Ministerul de Război exista Inspectoratul General al Clerului Militar, care avea în frunte un episcop militar.

Începând cu anul 1948, timp de peste patru decenii, s-a interzis orice colaborare între Armată și Biserică. Dar, pe fondul unei minime libertăți, personalul armatei a apelat, în chip individual, la asistența religioasă a Bisericii strămoșești (logodne, căsătorii, botezuri, înmormântări etc).

Astăzi, cele două instituții fundamentale ale neamului vin una în întîmpinarea celeilalte, cooperând la toate nivelurile, cu convingerea că, omul credincios aflat sub arme este omul devotamentului, al responsabilității, al jerfei necesare și folositoare, al demnității patriotice si al dragostei pentru țară, neam și glie.

 În acest contex, sunt de o mare actualitate afirmațiile de acum 50 de ani ale episcopului Ion Stroia: „Ridicarea forței morale și materiale a armatei la cote înalte se va realiza atunci când, pe lângă o instrucție temeinică, se va face și o la fel de temeinică educație religios-morală a ostașilor, prin sădirea în suflete a sublimității jertfei pentru patrie și această din urmă datorie este a preotului militar”.

Pentru o justă evaluare a impactului pe care credința religioasă îl are asupra conștiinței individuale și în același timp asupra unei comunități umane, a unui microgrup, trebuie avut în vedere una dintre învățăturile de bază ale creștinismului și anume aceea despre Dumnezeu–Sfânta Treime potrivit căreia, fiecare dintre persoanele distincte ale Sfintei Treimi –Tatăl, Fiul și Sfântul Duh- reprezintă o unitate fundamentală prin deținerea în comun a aceleiași Ființe, aceleiași voințe și aceleiași lucrări divine.

Reflexul acestei triade în plan uman, evidențiat îndeosebi în planul Bisericii, este acela că fiecare credincios în parte, cu specificitatea, unicitatea și valoarea sa, se bucură de atenția și de grija părintească pe care i-o poartă Dumnezeu, dar aceasta numai în măsura în care credinciosul nu se separă de semenii săi, ci realizează o unitate simbolică cu aceștia, jertfindu-se în vederea realizării unei cât mai depline comuniuni cu microgrupul, comunitatea și divinitatea. Acesta este modul creștin de unitate, o unitate în diversitate, în care fiecare este în atenția și grija celorlalți, jertfindu-se însă și el pentru binele și afirmarea personalității și libertății celorlalți.

Modul acesta specific de unitate și interacțiune umană este realizat de 2000 de ani în religia creștină și el este oferit, prin Biserică, întregii societăți și fiecărei segment al acesteia în parte. Așadar, și oștirea țării este chemată să-și implementeze modelul acesta plenar de realizare a persoanei umane, prin angajarea ei într-o comuniune, care îi asigură libertatea și demnitatea.

Numai în măsura în care ține seama de îndeplinirea propriilor nevoi spirituale și religioase, actantul poate depăși pericolul unei vieți anarhice din punct de vedere moral, își poate făuri printr-un efort constant o personalitate proprie, prin care să îmbogățească unitatea comunității din care face parte.

Militarul, care împărtășește o anumită credință religioasă, este –indiscutabil- mai bine motivat decât cel lipsit de aceasta, atunci când se pregătește pentru a apăra țara și neamul său. Aceasta și datorită faptului că valoarea credinței religioase este –după afirmația filosofului Tudor Vianu- “integrativă, subsumând toate celelalte valori ale spiritualității umane”. Astfel, cel credincios are permanent în fața ochilor săi sufletești tezaurul neprețuit al valorilor primite de la înaintașii săi, la care adaugă modesta sa contribuție, și pe care vrea să-l transmită urmașilor săi, apărându-l, când situația o cere, chiar cu prețul vieții.

Pe de altă parte, militarul credincios este îmbărbătat nu numai de amintirea eroilor neamului său, ci și de modelele nemuritoare ale sfinților mucenici, care și-au vărsat sângele pentru ce au avut mai sfânt și mai curat –credința primită de la părinți. Aceasta îl face, pe luptătorul de azi și de mâine, ca la ceas de cumpănă să nu-și precupețească însăși viața, știind că nu o pierde, dacă și-o pune pentru credință și pentru țară, ci o va cîstiga, pentru o veșnicie de la însuși autorul vieții- Dumnezeu.

Credința în înviere reprezintă cel mai putenic temei pentu militarul credicios, întru împlinirea menirii sale de apărător al gliei străbune.

În toate religiile lumii se pune preț pe unitatea de credință și de acțiune, conform principiilor după care acestea se conduc. În mod deosebit, creștinimul ține la unitatea credincioșilor în același adevăr și același mod de viață. În această religie, se afirmă că nimeni nu se poate mântui singur, ci numai în comuniune cu ceilalți. Deci nimeni nu poate ieși din comuniunea de credință, de adevăr și iubire, fără a risca să-și piardă libertatea și identitatea proprie.

Așa cum din punct de vedere religios, toți îl poartă în suflet pe același Dumnezeu, în chip nevăzut, tot astfel și hotărârea militarilor trebuie să fie una singură, ca a unui singur om, o singură voință, o singură simțire!

ASISTENȚA SPIRITUALĂ ȘI RELIGIOASĂ ÎN ARMATA ROMÂNIEI

În secolul XX asistența spirituală și religioasă și-a redescoperit valențele într-o lume a globalizării, a perimării și negării valorilor autentice, tot mai tehnicistă, mai robotizată și electronizată, tot mai dezumanizată și în același timp perpetuu dezumanizantă. Serviciul de asistență spirituală în orice armată are, în principiu, rolul de a răspunde dreptului militarului de a dispune de un sprijin moral și religios calificat, ca drept fundamental al oricărei persoane, în respectul propriei libertăți de credință și atitudine social-umană.

Asistența spirituală nu are doar caracter religios. Aceasta este concepută, mai ales, ca acțiune ce are scopul să susțină formarea permanentă a actanților în spiritul valorilor fundamentale umane și civice din patrimoniul istoric și cultural al țării de proveniență, atât în lumina eticii specifice poporului respectiv, cât și în baza religiei majoritare a comunității respective.

În prezent, în Armata României se acordă o mare atenție prezenței preotului în orice stuctură militară, permițându-i să-și asume condiția de militar. Astfel, se ating două scopuri simultane:

· recunoașterea din partea Bisericii a valorii morale a condiției militare;

· considerarea faptului că lumea militară – ca orice realitate - constituie un loc de provăduire și asumare a vieții creștine.

Începând cu anul 1990, în întreaga Armată s–a simțit nevoia acordării asistenței religioase militarilor, indiferent de confesiunea căreia aparțin. În acest sens, au fost efectuate sondaje de opinie care au demonstrat această necesitate. La 01 ianuarie 1994, în cadrul Ministerului Apărării Naționale a fost înființat un Compartiment de Asistență Religioasă, format dintr-un ofițer și doi preoți (ambii cu jumătate de normă). Ca o încununare a activității desfășurate de acest compartiment, la 11 octombrie 1995 a fost semnat de către ministrul apărarii naționale și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române „Protocolul privind organizarea și desfășurarea asistenței religioase în Armata României”, fiind primul document care a creat un cadru legal pentru această activitate în rândurile militarilor. Consecința firească a acestui fapt a fost apariția la 01 aprilie 1996 a Ordinului General nr. 20 al ministrului apărării naționale, care reglementa amănunțit activitatea de asistență religioasă și care a constituit actul de naștere al Secției Asistență Religioasă, ca dezvoltare a fostului compartiment de specialitate. Având acestă bază legală, care crea un statut preoților militari, a fost organizat la Academia de Înalte Studii Militare primul curs de pregătire a preoților militari. Astfel, la 23 aprilie 1996 prima promoție de preoți militari a absolvit aceste cursuri. Aceasta a primit denumirea de „Partenie Ciopron”, după numele ultimului episcop militar al Armatei.

Principala preocupare a Secției de Asistență Religioasă a fost susținerea demersurilor pentru a crea un cadru legal desfășurării acestei activități și a unui statut adecvat preoților militari, fapt concretizat prin intrarea în vigoare a „Legii 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar„ și a „Regulamentului de organizare și funcționare a asistenței religioase în armată”.

În întreaga țară au fost desemnați preoți militari care asigură asistența religioasă atât cadrelor și familiilor acestora, cât și militarilor profesioniști. După aprobarea „Legii 195/2000 privind constituirea și organizarea clerului militar”, preoții militari sunt asimilați -în funcție de categoria garnizoanei- gradului de maior, locotenet–colonel sau colonel, iar șeful Secției de Asistență Religioasă este asimilat gradului de general de brigadă. Aceștia își desfășoară activitatea la nivel de mare unitate până la nivel de unitate (batalion) precum și în instituțiile militare de învățământ.

 În prezent, numărul preoților militari este de 58. Asistența religioasă este asigurată de către 6 culte, majoritatea preoților fiind preoți ortodoxi. La nivelul structurii centrale sunt și reprezentanți ai altor culte (un preot romano-catolic și un pastor baptist, reprezentant al Alianței Evanghlice). În conformitate cu prevederile legii, asistența religioasă poate fi acordată și de către preoți angajați pe bază de convenție, în funcție de numărul de ore prestate (preoți diurniști).

Importante realizări s-au obținut în ceea ce privește amenajarea spațiilor corespunzătoare desfășurării asistenței religioase și reamenajării fostelor capele din incintele unor unități militare, precum și a elaborării documentațiilor necesare pentru construirea de biserici sau capele, prin investiții sau sponsorizări de la persoane fizice sau juridice. Astfel, până în prezent s-au construit 13 biserici din temelie, 9 capele în spații amenajate și sunt în curs de construire încă 9 biserici.

Pe lângă preocupările legate de crearea cadrului legislativ propice desfășurării optime a asistenței religioase în Armată și asigurarea unui statut preotului militar, s-a acordat atenție contribuirii la eforturile de integrare euro-atlantică a Armatei Române. Astfel, în momentul de față relațiile cu capelanatele armatelor membre NATO sunt permanente și de natură a aduce beneficii ambelor părți.

Pe viitor, asistența religioasă este preocupată să devină un factor de tărie, un element cu contribuție esențială la prevenirea, prin mijloace pastorale specifice, atât a manifestărilor antisociale, cât și a celor îndreptate împotriva ordinii contituționale ori a capacității de luptă, pentru ridicarea tăriei morale, psihice și disciplinare a personalului armatei.

Pentru aceasta este necesar să se realizeze încadrarea cu preoți a principalelor structuri organizatorice ale Armatei (de la batalion la brigadă și divizie –similare și în instituțiile militare de învățământ), ceea ce înseamnă, la nivelul anului 2001, un efectiv de 118 preoți. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesară selecționarea și pregătirea unui număr de 12 preoți anual (pe o perioadă de circa 5 ani).

Bibliografie: „Spirit militar românesc”, 2001