Conexiuni în simetriile destinelor: Lucian Blaga Și Ion Barbu

Conexiuni în simetriile destinelor: Lucian Blaga Și Ion Barbu

(Școala de Interdisciplinaritate “Viața și inteligența artificială”, Casa Universitarilor, București, 14 decembrie 1995)

Stimat și elevat auditoriu,

Încă nu se știe cum ordonează Providența legile temporale, cum universalitatea își descoperă forța în stabilirea destinelor umane, dar experiențial în decursul succesiunii marilor momente ale istoriei s-a constatat o corespondență determinată între nașterea oamenilor de excepție, apariția geniului creator, și nevoia de a proiecta dimensiuni complexe ale unor personalități, care să satisfacă cerințele timpului, care să umple parcă niște goluri strălucitoare, rămase în neclintire în subumbrele necunoașterii totale, sub valurile care ascund, uneori, adâncimi înalte și înălțimi mult prea adânci.

Pentru că ce este Eminescu în spațiul cultural românesc mai întâi, și mondial mai apoi? Decât poate o ființă, întruchipare a divinității pe Pământ, într-o lume care nu l-a cunoscut îndeajuns și din care ”Dumnezeul geniului” l-a abstras pentru că nu existau corespondențe inedite și nici peste vremuri și vremi. Poate că a apărut ”la început … când nu era nici neființă… pe când totul era lipsă de viață și voință”, a apărut când semnele pământene nu se manifestau premergător, a apărut ca un miracol și miracol a rămas pentru eternitate.

Desigur, făcând un excurs, fie și cu posibilități mai modeste de decodare a cuvântului eminescian putem extrage chiar numai și o părere că acest întemeietor de cuvânt românesc, care rezonează cu puritate de cristal sub marea și încercata cupolă a limbii române, vom înțelege că dincolo de trăsăturile firești, omenești pe care le distingem în marea sa personalitate se află un dat Dumnezeiesc. Cu atât mai mult, cu cât viața lui, ca om din această lume, are chipul unei jertfe, are lacrima unei patimi și are darul unei arderi interne de gând și de ideal național.

Acolo, undeva, de unde Providența potrivește nimicnicia noastră pământeană s-a hotărât ca între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh să existe o netulburată armonie în veacul vecilor, iar aici, pe câmpul literelor românești, după Eminescu era necesar să apară și cele două brațe ale închinării și acestea s-au numit Blaga și Barbu poate, dar Arghezi cu certitudine.

Așa credem noi că, aproape în același timp, au apărut cei doi mari semănători în spațiul românesc, Blaga și Barbu, parcă temându-se să se arate lumii comune simultan. Ca purtători de har ei și-au crucificat mesajul lăuntric, și-au claustrat în învelișurile tainei gândul superior, lăsând contemporanilor și generațiilor următoare marea misiune de a dezlega din adâncurile cuvintelor profunzimile sacre.

Dacă privim, fie și numai ca cititori obișnuiți, limba română de la jumătatea veacului trecut până astăzi descoperim niște simetrii bizare, niște analogii ciudate și chiar antinomii frapante.

Mie, ca cititor obișnuit de literatură română, cu unele înclinații către elementele filosofiei pure și științele exacte mi se pare a fi aici un dat Dumnezeiesc, încercarea la care a fost supus acest popor pentru a-i vedea și mărirea și trăirea, și puterea și vrerea.

Ca și Dumneavoastră, cunosc și eu că mulți istorici și critici literari, unii dintre ei de o valoare incontestabilă, care au făcut analogii și au găsit similitudini între acești trei poeți din urmă și Eminescu. Dar sunt normale astfel de judecăți, sunt cuviincioase și respectabile în fața cărora mă închin cu supunere, dar nu am aflat nici o pagină despre simetriile existențiale ale acestor scriitori între simetriile conceptuale și creatoare ale lor.

Imaginați-vă că i-ați putea reconstitui pe o peliculă fotografică viața și activitatea lui Eminescu, apoi făcând un salt peste pragul încercărilor Blaga-Barbu veți face același lucru cu viața și opera lui Arghezi. Nu cumva aceștia există în toată măreția sacră a lor și pentru că timpul în trecerea lui inexorabilă a născut alte simetrii, ca o “masă a tăcerii”, ca o „cină cea de taină” la care stau față în față Blaga și Barbu și atunci unde încep și unde se termină aceste interferențe lirico-filosofice? La Blaga și Barbu, la Eminescu și Arghezi sau poate fiecare dintre ei este purtătorul unor corespondențe și interferențe pământene și astrale?

Nu trebuie să se uite nici o clipă că geniul lui Eminescu a fost sintetizat în expresia matematică barbiană și în cea filosofică a lui Blaga, ca apoi să izbucnească în zicerea aparent prea accesibilă, aproape populară a „Cântării Omului”.

Să încercăm să descifrăm viziunea enigmatică și inepuizabilă a formulelor lirico-filosofice ale versurilor barbiene. Să ne prindem și noi în horele unui ”joc secund” și să auzim tonurile de harpă ale rostirii sale, ale omului care a crezut toată viața în celălalt univers ”de curățiri și semne”. Vom vedea cu ochii sufletului că el a dorit o poezie pură, din care să iasă la iveală esențele de „curățiri și semne” nu în fața oricui și oricând, și poate de aceea și-a convertit creația sub masca ermetismului în enigmă și enigma în inefabil.

Cunoașteți că nu este același lucru să receptezi poezia ermetică și poezia pură, dar aproape identic efortul de a intra pe căi necunoscute în totalitate în esența orientărilor barbiene, între primul și al doilea termen fiind mare nevoie de diferențiere netă.

Nu ne surprinde că personalități savante pentru cultura națională ca Nicolae Iorga sau Mihai Dragomirescu au emis la timpul respectiv judecăți de valoare inconfundabile, dar sunt încă semne de suspiciune și chiar de clarificări nepermise, marcate de atmosfera timpului prezent. Este de necrezut să se afirme, mistificându-l pe Blaga că el a evoluat spre bizarerie și ocultism, iar cu privire la ”Joc secund” să se afirme că aceasta poate cuprinde ”versuri de un neinteligibil absolut”. Poate nevoia de a încadra în curente și ideologii, poate puterea de a accede lumea neobișnuită la sensurile primordiale ale liricii lui Blaga și Barbu sau, cine știe, chiar dorința de clarificare cu orice preț. Astfel, cum să considerăm impropiile cuvinte, prin care -pe lângă alții- Bacovia, Maniu, Vinea, Blaga, Barbu și Arghezi au fost înscriși la capitolul ”reprezentanții anarhismului poetic”?

În această capcană scuzabilă a timpului au intrat și alți exegeți de prestigiu ca Șerban Cioculescu care uneori folosea formula ”evoluția secesionistă a poeziei”, iar Tudor Vianu cerea imperativ desocializarea limbajului de idee.

Credem că filosofia lui Blaga și a lui Barbu va fi mai bine descifrată de filosofii matematicieni, pentru că pe Blaga, se știe că l-au obsedat puterile numerelor, chiar scriind o lucrare fără relevanță științifică ”Despre numere și judecățile matematice” în 1914, care a marcat, cu semnul sacerdotal genialității, trilogiile pe care el le-a închinat tiparului, referințele la demersul matematic devenind o constantă a filosofiei sale, și cu timpul acestea ajungând o matrice a liricii și originalității sale, descoperite mai târziu.

Probabil, că încă din timpul școlii l-au preocupat judecățile matematice, de vreme ce el vorbește încă dintr-o vreme neconturată despre geometriile noneuclidiene, observând cu ochiul filosofului că nici chiar punctul nu trebuie privit în sens restrictiv, ca și ideile care pot să se intersecteze într-un loc geometric, care se poate accepta relativ, iar Barbu îl completează afirmând cu suficiente argumente că ”există un punct luminos unde geometria se întâlnește cu poezia”, mai apoi invitând pe contemporanii săi să studieze civilizația și cultura greacă, intrând în ea prin porțile geometriei.

Trebuie făcută o demarcație netă între demersul liric comun și cel al lirismului pur, între științele exacte în accepțiunea clasică și exactitatea comunicării prin idei și prin cuvinte, care să slujească comunicarea ideatică.

Efortul de esențializare și abstractizare al poeziei contemporane este generat de nevoia de a înțelege cultura greacă și latină, acolo unde se regăsesc germenii homerieni ai culturilor viitoare. Profesorul Solomon Marcus a avut ”impolitețea” de a atenționa că barocul lui Blaga și Barbu va trebui înțeles chiar la unii creatori de literatură contemporană, cei mai exemplari fiind astăzi Nichita Stănescu și Marin Sorescu sau poate câți vor mai veni după ei.

Dar, încercarea matematicii în stilistica complexă actuală a liricii nu trebuie văzută echivoc, ci univoc, ca o extindere a tipologiilor clasice, prin adăugarea referințelor artistico-literare cu specificul matematic.

Trebuie făcută permanent o distincție clară între identitate și egalitate, dintre expresie - ca purtătoare de simboluri, și valoare - ca purtătoare de adevăruri. Aceasta la fel cum între sinteză și semantică există delimitări și comuniuni absolut necesare.

De altfel, H. Poincaré a semnalat acest aspect în lucrarea sa binecunoscută ”La science et l᾽Hypothese”.

Așadar generalizarea în știință este obligatoriu să îmbrace haina matematică și în marea poezie să fie puse veșmintele științelor exacte. Acest lucru devine obligatoriu deoarece legile matematice, numerizările și fenomenele observate filosofico-liric produc simetrii și suprapuneri.

Blaga îl cita pe Pitagora pentru a utiliza elementele matematicii în definirea simbolurilor, căci el vedea pe cea dintâi, nu ca o adunare de aspecte pur cantitative, ci ca pe un tip de gândire și ca pe o metodă de intrare într-un tărâm încă virgin.

Oare să fi luat în considerare și Blaga și Barbu afirmația kantiană că ”în nici o disciplină, în orice domeniu al vieții se află numai atât adevăr câtă matematică poate încape în el?” Firește că această afirmație nu invită la o exagerare nici de o parte, nici de alta, ambele supoziții fiind acceptabile în măsura în care ele sunt utile și în care pot să releve fondul problemei pusă în expresie.

Credem că este momentul ca nici cercetătorii de astăzi să nu ne grăbim cu afirmații definitive, ci, așa cum spunea marele poet, să lăsăm ca verdictul să fie dat de timp, de evoluția acestor laturi ale cunoașterii prin ani.

De fapt, Blaga, în demersul de descoperire a legităților existențiale, refuză mai întâi reprezentările evoluționiste, așa cum cunoașteți, luând ca ilustrative numai stările posibile și lăsând un feed-back multiplu pentru mai târziu, pentru elucidarea unor manifestări anticipative.

Și Ion Barbu exprimă puncte de vedere apropiate, mai ales cu privire la algebra axiomatică, despre care spunea la timpul potrivit ”că ideea pe care ne-o facem astăzi despre algebră este aceea de știință a calculatoarelor”, iar calculul era văzut atât ca un domeniu, cât și ca o operație. Considerăm că operația în sine nu este completă fără a descoperi și relațiile determinante în care o integrăm în mulțimea de operații în sensul larg al cuvântului. Chiar și efortul de înțelegere a marii poezii poate să se constituie într-o operație matematică, dar, așa cum afirma academicianul Moisil ”după ce a uitat toate celelalte operațiuni matematice, după ce am golit-o de conținutul ei cantitativ, de semnele unice pentru a fi receptată, asimilată de către umanist sau omul care pătrunde în tainele versului”.

Este binecunoscut că atât Blaga cât și Barbu au adus în vremea lor contribuții fundamentale la cunoașterea fenomenologică a vieții, prin cercetarea dimensiunilor cognitive în context ontologic, cultural, istoric, axiologic prin integrarea interdisciplinară a filosofiei științei, a gnoseologiei cu filosofia culturii și axiologia.

De fapt, Blaga - ca și Barbu - pătrunzând în profunzimea liricii eminesciene cu amprentele specifice cunoașterii antichității grecești a recunoscut tot timpul că în cultură și filosofie sunt aspecte de neocolit și că orice gânditor, orice cercetător este obligat să caute un răspuns, și acest lucru se poate face numai prin accentuarea rolului inteligenței în cunoaștere.

Desigur că semnele unei preocupări cu totul remarcabile privind limitele cunoașterii lumii la Blaga, mai apoi la Barbu le deducem din lucrarea ”Experimentul și spiritul matematic” pe care strălucitorul filosof a integrat-o în ”Trilogia cunoșterii”, iar aspectele antropologice și ființa istorică în ”Trilogia cosmologică”.

Și aici există simetrii interne pentru că dacă la prima trilogie se deschide seria alcătuirilor filosofice ale gânditorului, cea din urmă o închide și toată opera are ca marcă categoria dominantă ce le caracterizează - a inteligenței. Întreaga operă a lui Blaga ca și a lui Barbu nu poate fi înțeleasă, pătrunsă, și aprofundată fără a face un popas asupra numitorului comun al lor ”Trilogia cosmologică” și ”Joc secund”.

Totdeauna, de pildă, Blaga a ținut să sublinieze semnificația generală a liricii filosofice în raportul ei cu raționalismul și acest aspect iese în evidență cu prelevanță chiar din ”Eonul dogmatic”. S-au făcut numeroase speculații și interpretări forțate despre principiul dogmatic, metodă de lucru ce depășește în actul analitic logicul, în sens logic formal și dacă reactualizăm doar două precepte hegeliene vom observa că trebuie găsite modalități metodologice care să determine scoaterea gândirii din impasuri și dificultăți, iar domeniul liric poate deveni - prin reprezentarea strict metaforică despre lume - un act adjuvant, o cale a facilității decodărilor.

Este util să recunoaștem astăzi, și cercetarea de profil este datoare să redescopere unele sensuri, căci gândirea în spațiul democrației dă acest atu, că tentativa formulării principiilor metodei dogmatice, încărcată de un profund conținut al dogmei, atât la Blaga, cât și la Barbu au fost caracteristici determinante ale timpului lor. Trebuie subliniat, ca o consecvență creativă și ca o caracteristică a liricii lui, atât la Blaga, cât și la Barbu, că filosofia conștiinței, dar și conștința filosofică le putem socoti ca pe un ”Joc secund”, ca pe un cadru de reflexivitate propice angajării spiritului filosofic pentru a descoperi noi modele „metafizice” de inteligibilitate a raporturilor omului cu universul în ordinea spiritului uman.

Dar, la Lucian Blaga observăm că acesta cultivă imaginea spiritului în erupție și evocă experiența filosofică în termeni ca ”scuturare”, ”iluminare”, ”dezmeticire” sau ”trezire”, acestea părând a fi elementele și atributele creației proprii, iar la Ion Barbu că încearcă așa-numitul demers al ”divagațiilor” sau ”o altă față a liricii sale”, în fond urmărind și el, ca și Blaga ”ieșirea din contingent” și încercând parcă să contrazică pe Arghezi afirma că teoria sa e așteptare și meditațiune, o unealtă extrem de subțiată ce se intercalează între noi și creațiunea divină.

Adevărat este că întreaga operă a lui Ion Barbu are un caracter autonom – deci specific marilor personalități și Blaga dispune de același suport creator, același ”corp liric” poeticii sale și amândoi parcă răspund unui postulat al geometriei noneuclidiene care afirmă că ”printr-un punct exterior unei drepte se pot duce mai multe paralele” și noi am putea conchide, slujind formulările din titlu prin punctul numit sfârșit de secol XIX au fost duse de către destine și temporalitate cel puțin două paralele în același plan al eternității, raportându-le la linia dintre dimensiunea terestră și cea cosmică universală, care se cheamă Eminescu.