Aspecte etnologice și unele accente de condiționare ecologică în CONFRUNTĂRILE beligene ACTUALE

ASPECTE etnologice Și unele accente de condiȚionare ecologică în confruntările BELIGENE ACTUALE

(Simpozionul „Dimensiunea continuității românilor în mileniul migrațiilor. Comportamentul militar al poporului român”, Academia Română, București, 15 octombrie, 1993)

Stimat auditoriu, 

Caracteristica predominantă a contemporaneității, acum la sfârșit de secol și mileniu, în pragul unor alte perspective ale conviețuirii umane planetare, este surprinzător de profund conturată printr-o stare de permanentă confruntare, de instabilitate socială și suspiciune politică, generate de o nedreaptă alcătuire și ierarhizarea a preocupărilor, modurilor de viață, concepțiilor și tradițiilor omenești de la o margine la alta a Pământului.

Ceea ce afirmăm acum nu are pretenția de noutate absolută, nici de senzație informațională, ci este doar o constatare pe care noi, cei de astăzi, o cunoaștem și nici nu mai încercăm să luptăm cu aceasta, ci fiecare căutăm să ne adaptăm și să lăsăm lucrurile să decurgă obișnuit, spunând, de cele mai multe ori, în sinea noastră că “așa ne e datul vieții”.

Această stare nici măcar nu este conjuncturală și firește, pasageră, ci are rădăcini adânc împlântate în actul devenirii sociale; are origini poate doar bănuite, încă necunoscute, deoarece asupra felului de viață al oamenilor, au grevat nenumărate fenomene naturale și sociale, o diversitate de cauze și determinări de tot felul, o mulțime de influențe și intervenții hotărâtoare, așa încât, lumea, partajându-se în forme micro sau macrogrupale, de fapt, și-a realizat disocieri condiționale și existențiale, asumându-și prin timp credințe și obiceiuri, moduri de expresie și de exprimare, stări de lucrare și de conlucrare, forme de interiorizare și de exteriorizare specifice și diverse. Astfel s-au statornicit, cu vremea, chiar manifestări cultice și culturaLe bine definite, sisteme de civilizație materială și spirituală, toate acestea constituindu-se în prima treaptă a viitoarelor reprezentări de etnologie.

Aici se cuvine să reflectăm, să stăruim - cu insistentă luare aminte - pentru a înțelege că poate acest miracol al vieții, al existenței noastre în determinări sociale își are la origine un rău, un “dat”, cu care noi credem că am venit pe lume sau pe care înainte-mergătorii noștri l-au acceptat și l-au augmentat repede.

Așadar, îndrăznim să arătăm că nedreapta alcătuire socială a lumii – și nu suntem primii care o afirmăm – se regăsește încă din începuturi într-o antropologie puternic marcată de timp și spațiu, de mediu, de o imposibilă întoarcere la origini și aproape o imposibilă cunoaștere, fie ea și vizionară, a căii pe care omenirea merge spre un țel neprecizat.

Se pare că noțiunea de conflict militar este definită pretențios și prețios astăzi, tocmai datorită evoluției conceptuale a acestui domeniu important al societății – armata, implicând și aspectele etnologice și chiar ecologice. Aruncând însă o privire analitică asupra istoriei lumii vom constata, de la un capăt la altul al ei, un nesfârșit șir de contradicții și conflicte, de diverse dimensiuni, cauzalități și origini, vom înțelege că întreaga evoluție umană a fost puternic marcată de astfel de stări de lucruri, ca o necesitate a promovării factorului de progres, evoluție și decantare valorică.

Desigur că nu dorim să se confunde noțiunea de conflict - în sensul larg și superior al cuvântului - cu cea de luptă, pentru că cea dintâi își asumă o gamă foarte diversă de conotații și manifestări, și chiar sub raport teoretic ea a avut și are un rost benefic asupra determinărilor sociale la un moment dat.

Aici ne referim însă la aspectologia care vizează starea de conflict în general și cea de conflict armat îndeosebi. Punând sub obiectiv orice conflict armat descoperim, dincolo de el, o contradicție conceptuală, ideatică, o “stare de luptă”, de discordanță atitudinală, însă până la ultima formă de mediere și aplanare există nenumărate trepte ale gândirii și acțiunii umane, care pot fi folosite cu maximă utilitate, iar conflictul armat poate fi sau nu evitat. Totuși, credem că în majoritatea situațiilor, după o anumită perioadă de evoluție socială, aproape în toate aceste manifestări umane s-a regăsit fenomenul etnic, mai ales atunci când religia și biserica - în sensul cel mai larg al cuvântului - au reușit să înrâurească în conștiințe sentimentul apartenței la micro și macrofamilie, la grup, la rasă, la diverse organizări sociale care, cum se știe, s-au creat în decursul istoriei la fiecare popor în parte.

Datorită faptului că astăzi asistăm la un proces de evoluție planetară neuniform, fiind națiuni, popoare și comunități cu niveluri de cultură și civilizație materială și spirituală foarte înalte, dar și destule dintre ele aflându-se la distanțe deosebit de mari în urmă - ca mod de concepere a conviețuirilor și ca mod de asumare a progresului științific universal - putem afirma că starea conflictuală se menține într-un echilibru precar.

 Se cultivă cu insistență în multe zone ale globului sentimentul revanșei, se supralicitează concepte, doctrine și religii, se preiau din vechime forme existențiale ce promovează riturile și miturile ancestrale (de superioritate a unei rase sau națiuni în detrimentul altora), se flutură peste continente steaguri ale unor concepții și credințe mai noi sau mai vechi. Mai mult chiar, s-au creat stări ireconciliabile între marile religii creștine - care sunt predominante - ca ortodoxismul și catolicismul sau altele tradiționale în unele zone ale globului ca islamul, hinduismul, brahmanismul, budismul etc., fenomene care trenează de secole și milenii și care pot fi ușor exploatate și “conduse” către scopuri politice de moment, având la bază intenții hegemoniste, de realizare a unor zone de influență.

Este impresionant astăzi un fenomen social care are o formă de manifestare foarte subtilă și profundă, fenomenul adversității doctrinare religioase, care se insinuează în colectivități umane constituite, conturate și organizate pe criterii etnologice.

În fond, această expresie persuasivă a contradicțiilor etnice și etice urmărește acapararea chiar și a structurilor statale și în multe țări ale lumii s-au realizat pentru șefi de stat sau guverne jurăminte și legământe, mărturisiri și memoriale care obligă pe demnitarul respectiv să reprezinte un anumit segment din societate, ce are la bază, de regulă, o doctrină religioasă focalizată pe numele și renumele unui anumit reprezentat mitic.

De multe ori, armatele se întemeiază pe astfel de motivații cultice și acceptă doar o variantă, după justificări pro-domo, deținătoare a adevărului religios absolut. Firește, că aceste acte de instituire și constituire a unor astfel de determinări militare sunt urmate de un lung și insistent proces de educare și formare în chip specific, dar cu cât popoarele respective au un ascendent al culturii și civilizației mai avansate, cu cât nivelul progresului material și științific este mai ridicat, cu atât mai mult manifestările doctrinar-religioase, așezate de foarte multe ori pe structurile militare, se află într-o continuă stare de regres, chiar de involuție.

Pentru a ne ilustra, este bine să punem și fugitiv în comparație o armată a unei țări cu un standard de viața și cultură ridicat, ca de exemplu S.U.A, Anglia, Franța, Japonia și o armată a unor țări din continentul african sau din Asia de Sud-Est. Credem că ușor se desprind concluziile și nu este necesar să mai insistăm pe profiluri, specific, tradiție, modernitate etc.

Și totuși, am fi neconvingători dacă am afirma cu suficiență că în astfel de țări avansate elementele de etnologie nu se manifestă. Oare există undeva pe pământ vreun loc în care actantul militar să nu fi frecventat, încă din pruncie, împreună părinții săi ceremoniale religioase, specifice zonei respective, iar mai apoi în timpul serviciului militar aceste influențe psihologice, ale unei educații permanente să nu iasă în evidență, să nu refuleze în clipe de tensiune, de conflict, de viață și de moarte, situații pe care armata și lupta le oferă, cum se știe, destul de frecvent?

Nu se poate realiza o demarcație strictă ce vizează cauzalitatea conflictuală actuală și cea care a determinat stări similare de lucruri, chiar încă din perioada antichității, pentru că indiferent ce înveliș politic are acum un conflict armat, indiferent ce motivații și justificări – mai mult sau mai puțin plauzabile, mai mult sau mai puțin temeinice – la baza și în intimitatea argumentației declanșării acestuia se află, de cele mai multe ori, aspectele etnice, etnologice și nu în cele din urmă cele ecologice.

Astfel, actul participativ, atitudinea de devoțiune, de implicare totală în starea tensionată a unui conflict presupune o declanșare volitivă, afectivă, de conștiință și suflet, iar elementul etnologic este cel care susține și supradimensionează acest criteriu al participării conștiente.

Poate de aceea, nu găsim de-a lungul istoriei, acțiune militară care să nu fie marcată total de această insuflare și însuflețire, pe care orice comandant sau lider destoinic, și în vechime ca și acum, au știut să le asigure în interiorul stării de spirit a combatanților.

La romani, la bizantini și mai apoi la structurile imperiale habsburgice, otomane, și nu numai, actul acesta de insinuare etnologică îl realizeaza o căpetenie politico-religioasă, numită etnarh. Mai apoi cu prilejul unor rezultate verificate, obținute în lupte, acțiunea de etnarhizare s-a extins și diversificat și la alte populații, neamuri și popoare, chiar dacă titlul respectiv a dobândit alte denumiri, factorul politic a rămas totuși același.

Chiar și la strămoșii noștri, daco-geții, reprezentantul recunoscut al instituției rituale și bisericești respective avea primul cuvânt în procesualitatea ”pregătirii pentru luptă” a războinicilor, prin conectarea spirituală și afectivă a combatanților la importanța aproape divină a simbolisticii de pe steagul de luptă, fie că acesta reprezenta o zeitate, fie un element de zoomorfism, firește creditat cu puteri miraculoase. Steagul lui Burebista ca și slujitorii lui Deceneu, mai apoi ai lui Decebal și tuturor marilor voievozi, prin manifestări succesive – ceremoniale – înfiorau, dar și îmbărbătau, creau o stare de participare totală la război, viața și moartea având, de cele mai multe ori, aceleași sensuri.

La noi, la români, tradiția, temperamentul, condițiile vitrege de mediu, de multe ori chiar imposibilitatea unor motivații obiective au făcut, ca până în zilele noastre, să se păstreze la loc de respect, unele aspecte etnologice, care marchează, ca și la foarte multe popoare, conștiința și crezul în luptă, fiind nu numai motive de justificare a unor bătălii aprige, dar, de cele mai multe ori, acestea confundându-se cu ideea de patrie.

Unul din marile repere etnologice – credința în popor și Biserica sa multimilenară – domină conștientul și subconștientul luptătorilor chiar din împrejurarea în care ei au jurat pentru neam și țară, în clipa în care punând mâna pe armă vor ști că aceasta ucide sau apără; deci vor cunoaște că cele două fațete ale vieții și morții depinde de acțiunea lor conștientă. Aici, în acest punct se centrează moral, spiritual, ideatic, afectiv întreaga substanță a existențialului, cuprinsă în personalitatea celor care luptă.

Alt semn al determinării etnologice se situează în respectarea dimensiunii tradiționale. Se știe că în anumite armate se pune mare accent pe puterea mașinii, pe latura energetică a războiului, iar în altele pe puterea reală, psihică, și fizică a omului. Tocmai de aceea, pentru unii, jertfa în luptă este considerat[ un ”dat” divin, o cale spre veșnicire prin tară, pentru alții aceasta înseamnă un act al întâmplării, o eroare și o tragedie umană, adeseori convențională. De aceea, poate, unii și-au scris pe stindarde naționale devize, chemări și îndemnuri în care termenii viață și moarte sunt sinonimi sau chiar echivalenți.

Desigur, se cultivă la luptători, conform tradițiilor ce vizează etnicul, sentimentele supradimensionării comandanților, îmbrăcându-i într-o aureolă, adesea contrafăcută, cu trăsături nepământene, așa încât liderii respectivi par a fi niște ”trimiși” ai cerului, ai soartei, ai destinului, iar sacrificiul pentru ei înseamnă jertfirea în numele divinității supreme religiei de specific a țării respective.

Nu ne propunem să detaliem și să dăm o apreciere exhaustivă dacă este bine sau nu este bine, experiența de viață și de luptă a actanților a demonstrat, demonstrează și probabil va demonstra acest lucru, dar vom scoate în evidență reperul etnologic tradițional, care dă naștere oricând altuia nou, modificat și adaptat la concretul situațional, dar totdeauna cu scopuri politice discret introduse.

De pildă, în Orientul Mijlociu, în conflictul de la începutul anilor ‘90 dintre Irak și Kuweit, toate părțile implicate au invocat unele divinități supreme, chiar dacă unii mai mult sau mai puțin zgomotos, alții mai mult sau mai puțin ceremonios, însă de multe ori când partea irakiană se afla în defensivă, recurgea la mijloacele războiului total, la declararea Jihad-ului (războiul sfânt) care suprimă viața adversarului, neadmițând justificări, până dincolo de limitele raționalului.

Dar exemplele de acest fel, firește invocându-se alte interpretări, se pot pune în evidență și în stările conflictuale dintre India și Pakistan (problema Kashmirului), între anumite formațiuni tribale și nu numai din Africa neagră (zulușii și reprezentanții majoritari de altă religie) pentru care s-au sacrificat fără reticență mii și mii de vieți omenești, au fost dărâmate nenumărate lăcașuri de cult sau au fost ponegrite diferite confesiuni în numele superiorității altora.

De fapt, modelul nu este nou, știut fiind faptul că încă din Antichitate chiar până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dialogul otrăvit al etniilor a fost dus până la starea de paroxism și de absurditate ideologică, trecându-se nemilos la ”soluția finală”, la exterminarea fără reticențe a unor etnii compacte, în interiorul unor granițe și la inventarea unor pedepse înfiorătoare (de reamintit ”fabriciile morții” fasciste) și care, până la urmă, toate aveau drept scop să domine peste națiuni, politici și partide, de o anumită structură și culoare, care să satisfacă pretențiile unor lideri politici vanituoși și iresponsabili.

Dar chiar sub privirile stupefiate ale oamenilor politici actuali sau a unui indiferentism condamnabil – neținând cont de învățămintele istoriei – se derulează astăzi un război inter-etnic distrugător, parcă venit dintr-o epocă îndepărtată, ca de pildă războiul de pe teritoriul fostei Jugoslavii. Acesta a fost perfid declanșat de pe criterii de conștiință religioasă, etnică, etică și mai apoi, desigur, cu motivație geopolitică.

Analiza fenomenologică a acestei zone impune o înțelegere profundă a meschinăriei politice care s-a convertit în diversiune și adversitate socială pe principiul ”dezbină și stăpânește”, fapt care a declanșat un șir de atrocități, fără putințe diplomatice și factice de a mai fi stăpânit.

Oare după atâția zeci de ani de existență confraternă, de activitate amiabilă și armonioasă, de toleranță și civilizație cotidiană a muncii, mai credea cineva că morbul unui conflict nimicitor mai poate reînvia într-o colectivitate umană, socială, destul de bine conectată la valorile culturii și civilizației planetare, destul de profund închegată prin generații și generații de urmași care poartă pecetea unei normalității indubitabile, a vieții și a muncii?!

Și totuși, a fost suficient un grăunte de sadism etnic și politic, de neînțelegere, abil structurat în anumite conștiințe înfierbântate, pentru ca totul să degenereze într-un conflict armat de proporții nebănuite.

Se încearcă astăzi prin modalități foarte rafinate și totodată foarte bine orchestrate să se folosească specificul etnologic, trăsăturile profunde ale religiilor, în scopul învrăjbirii a noi și noi populații, a noi și noi colectivității umane, cu planul nemărturisit al acapărării de teritorii și zone de influență politică, economică și piețe de desfacere.

”Dincolo de frontiere” și dincolo de tradiții se urzesc planuri și proiecte care au la temelie credințele, tradițiile, specificul limbii, obiceiurile și diversitatea stărilor de spirit.

Astfel, cu cât dimensiunea civilizației, etnobiologiei și culturii este mai coborâtă, cu atât mai ușor astfel de stratageme mai sus evocate, au o șansă de reușită mai mare. Poate de aceea este bine să credem că reperul de etno-civilizație este hotărâtor, iar comunitățile etnice respective se armonizează sau nu cu acestea.

Desigur, s-ar putea vorbi pentru a defini conflictele armate și moderne și despre o etno-cultură de specific, despre etno-democrație înțeleasă în chip subiectiv și particular, despre o etno-crație, dar mai ales – și credem că aici este nota bene – trebuie să avem în vedere aspectul de etno-filie și îndeosebi etno-fobie.

În ultimii ani, pe aceste din urmă determinante sociologice s-a bătut suficientă monedă, cu un scop submers, meschin și de maximă repudiere planetară, acela de a se destructura granițe și hotare, de a se acapara noi spații geopolitice și de a se crea noi piețe de desfacere pentru marele capital mondial.

Exemplele ce ne vin ca argumente de netăgăduit se referă nu numai la dramaticul teatru de război de pe pământul fostei Jugoslavii, dar și la Magreb, la zona Azerbadjanului și a Armeniei, dar mai ales la cele trei țări baltice, unde chiar și vizitele papale, cu așa numitul rol pontifical și de pacificare, de libertate și de democrație ascund consolidarea unor stări de etnologie, care fără măsură și prudență se pot transforma ușor în naționalism agresiv.

În umbra acestor curente moderne, întinse de la o margine la alta a Pământului, transformate în multe zone în dogme și concepte imuabile, stau de fapt, marii ”născocitori” de războaie și conflicte, de regulă, marile puteri, care pentru zone de influență și dominație săvârșesc cu destulă ușurință, cu o condamnabilă insistență un act al divizării sociale, al destructurării colectivităților umane, semănând patimi și pasiuni ireconciliabile în conștiințe și asigurând iminența războiului.

În unele privințe, fenomenul etnic dezvoltă și realizează prea-plinul declanșării conflictului, la baza lui, de regulă, găsindu-se alte motivații, alte scopuri, alte repere decât cele etnologice.

Aspectele ecologice se constituie în factori colaterali, dar nu de înrâurire minimală, ci cu rol determinant, adeseori. De fapt, și istoria umanității ne aduce suficiente exemple, războaiele etnice au fost totdeauna cele mai crude și cele care au negat cu prioritate chiar ideea de divinitate, pe care la început au arborat-o cu suficiență.

Aceasta înseamnă că nu au existat convingeri etnologice, ci doar pretexte care s-au transformat în adevărate capcane conflictuale și justificări politice. Făcând o radiografie atentă și profundă, putem identifica unele acoperiri și escamotări cu caracter etnic, chiar în marile conflicte mondiale și pe bună dreptate se poate realiza o adevărată etnogramă a anumitor tipuri de încleștări sociale, demers ce folosește reprezentări grafice, scheme, tipuri, modele ale unor stări declanșatorii în conflict sau ale unor sitații deja finalizate.

Este adevărat că în zilele noastre fenomenele etnice implicate, în stări micro sau macroconflictuale se regăsesc mai ales în statele cu tradiții populare puternic marcate de fenomene religioase, de diferite orientări și care izbucnesc, adeseori, instantaneu și de multe ori prin intervenția factorilor guvernamentali.

Nu trebuie exagerat sau denaturat faptul obiectiv, care atestă că astfel de manifestări de o maxima violență, au loc chiar în interiorul statelor multinaționale sau a zonelor cu o mare disipare cultică sau etnică.

Vrem să nu se înțeleagă faptul că de starea explozivă a cauzalității etnice este incriminat numai segmentul religios. Bineînțeles, acesta are un mod comprehensiv major, dar credem că manifestările de limbă, de port, de temperament, de experiență a muncii, de civilizație orală, de sentimente și nu în ultimul rând de ecologie au cel puțin un rol egal cu cea dintâi, deoarece toate acestea se constituie într-un mobil lăuntric al oamenilor, care declanșează acțiunea și conflictul în cele din urmă.

Există așadar, pe fondul acesta etnologic motivații obiective care fac parte din structurile fundamentale ale constiturii statale și motivații subiective care stimulează, fie în mod pozitiv sau negativ, anumite stări și mentalități, ce degenerează în contradicții și conflicte și care politic pot avea o justificare etnologică. Dar, pentru că acest teren este așa de sensibil, de labil chiar, poate fi supus unor intervenții exterioare, bine concepute și ”ticluite” de diverse forțe, organisme și conducători ai lumii, obținând cu relativă ușurință scopul propus. De exemplu actele de spionaj cu tot arsenalul lor, diversiune, calomnie, viclenie politică, dezinformare, trădare, vânzare etc. se grefează mai ușor la o colectivitate sau chiar țară multietnică decât la o țară cu populație omogenă.

Istoria ne aduce în fața ochilor războaiele interetnice din ex-URSS, din Yugoslavia, din Asia și din Orient și chiar din America latină, conflicte care au avut de sute și sute de ani, de regulă, litigii de ordin geografic și de resurse minerale, de supremație și orgolii naționale și care au sfârșit, desigur - după sacrificarea multor vieți omenești - prin justificări etnice, politice, fără niciun fel de legătură cu fondul problemei.

În diplomația ultimului deceniu, dar mai ales a acestor ani, de maxime frământări și disensiuni militare s-a născut un nou concept – și România este printre primele susținătoare ale acestuia – cel al creării unor punți de legătură între state în care conviețuiesc și minorități și care au o etnologie polimorfă.

Se pare că se arată acum o față a înțelepciunii și a respectului față de stabilitatea în interiorul hotarelor și nu numai. Dar să nu se uite faptul că această diplomație are cel puțin două direcții, care deocamdată sunt detașate și oricând pot deveni convergente, chiar se pot modifica radical.

Astfel, cu câtă ușurință se promovează principiul stimulativ al respectului față de o minoritate pe plan intern și pe plan extern, cu aceeași repeziciune minoritatea așa-zis protejată, poate fi transformată într-un motiv – firește prin speculații politice – de contradicție și conflict chiar într-o forță susținută din exterior pentru realizarea destabilizării socio-politice.

Așadar, fenomenul etnologic dacă nu este profund și deplin analizat, înțeles, stăpânit, poate fi transformat într-un mijloc de viciere morală și politică a relațiilor interstatale, dar și într-o nedorită capcană diplomatică folosită cu abilitate, de o țară sau de alta și preschimbată într-o continuă amenințare.

Mai nou, în zilele noastre, și faptele nu sunt contrazise de istorie, s-a creat o coordonată a unei etnologii continentale, trecându-se deci de la mijloace și argumente intime de microexistență la implicarea unor fenomene, absolut eterogene, ale apartenței la un continent, la un bloc, la o structură militară, toate acestea numai și numai cu scopul ”divide et impera”, deci de luat aminte…