EROI TELEORMĂNENI în Războiul de Independență

Eroi teleormăneni în Războiul de Independență

(Simpozionul 116 ani de la cucerirea independenței se stat a României, Turnu-Măgurele, 09 mai 1993)

Onorat auditoriu,

     Să vorbim despre patrie, să-i glorificăm numele și eroii ei, mai ales în momente de încordare și neliniște, este o binecuvântare dumnezeiască, este un act de recunoaștere a istoriei fără egal care i-a dat sînge și viață și crezul veșniciei.

     Astăzi, aici și acum, să uităm durerile lumii și fărădelegile vieții, și să ne primenim sufletul în faldul tricolor, să ne împărtășim din aghiasma fântânilor românești și să nu uităm ceea ce niciodată înaintașii noștri n-au uitat, că suntem datori pentru totdeauna acestui meleag de adevăr și legendă, de nădejdii și deznădejdii, de iubire și lacrimă. Suntem trup din trupul unei țări nepereche și ideal absolut al necontenitei sale înălțări prin veacuri!

Distinsă asistență,

     Simt că tâmpla îmi zvâcnește, că sufletu-mi tresaltă și că gândul mi se luminează, când, alături de dvs., rostesc numele, fără prihană al patriei noastre eterne. Este bine, este chiar necesar ca din când în când, să rememorăm cu forța și harul împărtășaniei, dată de istorie, numele unor oameni, numele unor premergători care și-au purificat viața prin moarte și clipa prin nemoarte.

     Ei ne sunt icoană și privaz, ne sunt columne sfinte în calea neuitării și au murit cu un singur ”păcat”, cel de a-și iubi țara și oamenii ei, mai presus decât propria viață.

     Ei au semnat testamentul libertății și independenței de neam și au lăsat urmașilor în veac crezul de a nu-și părăsi niciodată stindardul românesc, dăltuit în sufletul celor care au fost, sunt și vor fi pe veci.

     Acest popor, blând și răbdător, iertător și demn a fost totdeauna blestemat de unii și de alții, pentru că avea sub glezna țărânii cel mai bogat și roditor tărâm al existenței.

     Au venit în înfierbântata noastră istorie tot felul de cuceritori îmbrăcați în zale, laudă deșartă și discordie ”de-au cerut pământ și apă”, au venit trimișii unor puteri neștiute cu un singur gănd, să stăpânească și să umilească, dar au găsit aici, în Dacia Felix, un neam pe cât de răbdător, pe atât de neiertător cu împilatorii și falșii patrioți, căci cum veniră se facură ”toți o apă și-un pământ”, iar steaua libertății și credinței a strălucit și va străluci în veacul veacurilor pe cupola de izbânzi și neatârnare a românilor.

     Astăzi, aniversăm nu un eveniment oarecare, ci jertfa unui popor capabil de vrednica-i nemurire până când steagul demnității va arbora deasupra tuturor conștiințelor, tuturor ființelor și credințelor acestui pământ.

     Ascultați cu luare aminte câte profiluri biografice ale unor oameni, mai tineri sau mai vârstnici, oameni, ca și noi toți, fii ai acestui județ, care au făcut din existența lor hotar de netrecut, pentru cei care au dorit să ne supună.

     Gestul lor înseamnă, pentru noi toți, un prilej de a ne considera totdeauna unui trecut de glorie și măreție. Gestul lor se constituie azi în semn de cugetare și de închinăciune, căci eroii nu mor niciodată, ci numai timpul le poate da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

     În amintirea lor, permiteți-mi înainte de avocarea propriu-zisă să înălțăm un moment de reculegere și de recunoștință...

     Generalul DAVID PRAPORGESCU, erou județean și național, născut în Turnu Măgurele, în 13 decembrie 1865 într-o familie de oameni modești, urmează școala primară și primele două clase de liceu în urbea natală, după care în calitate de bursier absolvă Școala normală pentru învățătura poporului român din București.

     Este numit învățător în satul Lița din județul nostru. Preocupat de studiul istoriei și artei militare și având în egală măsură vocație pentru învățământ și cariera armelor, tânărul învățător David Praporgescu se înscrie la Școala militară de ofițeri activi pe care o absolvă la 1 octombrie 1886 cu gradul de sublocotenent. Remarcându-se sub raport profesional, David Praporgescu este trimis în Franța și apoi în Austria la cursuri de specializare, devenind profesor la Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie, iar în 1909 ajunge șef de stat major al Inspectoratului general al Armatei.

     Intrarea în august 1916 a României în Primul Război Mondial în găsește pe David Praporgescu cu gradul de general de brigadă la comanda Diviziei 20 infanterie. Această divizie respinge prin lupte grele pe Valea Lotrului corpului alpin german, reușind să păstreze un anumit timp trecătoarea Câineni de pe Valea Oltului.

     Pentru înalta sa capacitate militară dovedită pe câmpul de luptă, Înaltul Cartier General îl numește pe generalul David Praporgescu comandant al Corpului I armată care acționa în Valea Oltului.

     În ziua de 30 septembrie 1916, generalul Praporgescu inspecta trupele române din subordinea sa aflate la Coți în zona Făgărașului. Un obuz al artileriei dușmane face explozie în imediata sa apropiere rănindu-l mortal.

     ”Nu slăbiți credința, a noastră este izbânda”, au fost ultimele sale cuvinte.

     Generalul David Praporgescu alături de generalul Dragalina au fost primii generali români căzuți pentru reîntregirea patriei, pentru făurirea României Mari.

     Pentru meritele câștigate pe câmpul de onoare, pentru jertfa supremă de care a dat dovadă, a fost distins cu cele mai înalte ordine și medalii militare, iar o placă comemorativă fixată pe casa părintească din Turnu Măgurele amintește că în acest oraș teleormănean s-a născut unul dintre eroii neamului, generalul Praporgescu.

     Locotenentul post-mortem CONSTANTIN BĂDĂNOIU, născut la Tămășești - lângă Videle - într-o familie de plugari. Învățătorul Constantin Bădănoiu de la Școala primară din Videle a plecat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului în august 1916, ca sublocotenent în rezervă în Regimentul 5 Dorobanți-Vlașca. A luat parte cu acest regiment la marile bătălii din toamna și iarna anului 1916, inclusiv la ofensiva de pe Argeș. Când a trecut Carpații în toamna lui 1916, adresându-se soldaților din plutonul său le-a spus că ”este cea mai frumoasă zi din viața mea. O aștept de când eram în clasa a IV-a primară”.

     În ianuarie 1917, regimentul din care făcea parte a fost scos în refacere de pe linia Siretului și dus în interiorul Moldovei, în apropiere de Iași. Scăpat de focul ucigător al mitralierelor vrăjmașului n-a fost scutit de tributul cerut unui luptător. Contaminat de flagelul tifosului exantematic care bântuia atunci în Moldova în legendara iarnă a anului 1916-1917, sublocotenentul Bădănoiu avansat portmortem la gradul de locotenent, își dă obștescul sfârșit la 28 februarie 1917 cu toată truda și străduirea medicilor de a-l salva. A fost înmormântat în cimitirul ”Eternitățea” din Iași.

     În octombrie 1925 este deshumat și adus în cimitirul din satul natal. La solemnitate a participat un pluton de ostași și muzica Regimentului 5 Vlașca comandată de căpitanul Eftimiu, pentru a da onorul locotenentului Bădănoiu. Elevii Scolii primare de la Videle și Tămășesti, au venit în frunte cu învățătorii și sătenii pentru a aduce omagiul lor celui care i-a învățat carte și le-a sădit în inimă dragostea de neam și țară.

     Căpitan post mortem RĂDULESCU Șt. MARIN, din comuna Sfințești, s-a născut la 12 iunie 1887. Școala primară o face în comuna natală, iar cursurile liceale le urmează la Pitești și la Sf. Sava din București, urmând apoi Școala de ofițeri de infanterie din București pe care o absolvă în 7 iulie 1916.

     Anul 1916 îl găsește cu gradul de locotenent în Regimentul 20 Dorobanți din Turnu Măgurele, comandând plutonul 7 din Compania a-12-a. Ofițer destoinic comandând o companie, în august 1916, face parte din ”Grupul Predeal”, sub comanda generalului Lupașcu, primind misiunea să intre printre primii dincolo de linia de frontieră și să elibereze pe frații noștri transilvăneni de sub jugul Austro-Ungariei. Conform planului de operațiuni, în 14 august 1916 primește ordin ca a doua zi la orele 20:30 să ocupe două tunele de cale ferată pe linia Predeal-Brașov. Ordinul este executat, dar în timpul atacului este rănit, spitalizat și trimis în concediu medical acasă la Sfințesti pentru refacere fizică. Dar, ajuns acasă, frontul din Carpați este rupt de trupele germane și-n scurt timp nemții apar și-n Teleorman. Locotenentul Rădulescu luptă la Prunaru în noiembrie 1916, este numit comandant al unei companii de mitraliere și-n ianuarie 1917 grav rănit este dus într-un spital militar în comuna Voinești, județul Vaslui unde, cu toate îngrijirile medicale acordate, își dă obștescul sfârșit loc în care a și fost înmormântat. Extractul de moarte primit de familie arată că eroul de la Sfințești a fost avansat la gradul de căpitan post mortem.

     Tânărul PETRE OPREA BOIANGIU, din Roșiorii-de-Vede. Acesta n-a fost ofițer, n-a fost nici soldat și n-a murit pe front. A săvârșit însă o faptă de vitejie în serviciul patriei care-l trece în rându-l eroilor mai ales ca vreme de 2 ani de zile toți îl credeau mort (atât părinții cât și concetățenii).

     Despre ce este vorba: cavaleria germană a generalului conte Schmetov, forțând Oltul în noiembrie 1916 pe la Stoenești, înainta cu mare grabă spre București.

     Primul oraș ocupat de trupele germane la est de Olt, a fost Roșiorii-de-Vede în dimineața zilei de 12 noiembrie 1916. În oraș erau depozite militare românești, spitale militare etc. Când a intrat prima patrulă germană în Roșiorii de Vede, un ofițer român cu numele de Mateescu a tras cu pistolul în comandantul patrulei, doborându-l. Nemții când și-au văzut comandantul căzut au intrat în panică întorcând brusc caii și fugind.

     Petre Boiangiu, un flăcău de 19 ani, le aține calea și-i atacă cu securea, ucigând un neamț și rănind pe altul.

     În ziua următoare nemții ocupă orașul, îl arestează pe Petre Boiangiu, au luat ostatici o serie de locuitori și au amendat orașul cu 500.000 lei. Dacă nu se plătea suma imediat, se împușcau ostatecii și se da foc orașului.

     Orașul nu avea fonduri. Între ostateci se afla și industriașul Dumitru Arizan, proprietarul mai multor mori.

     Amenințat cu moartea, Arizan dă suma de 500.000 lei, pentru care primește o simplă chitanță scrisă de mână în nemțește de la un locotenent german.

     Petre Oprea Boiangiu a fost dus în Germania, condamnat la moarte, dar i s-a comutat pedeapsa la 10 ani temniță grea pentru că era minor. După terminarea războiului a fost eliberat, revenind la Roșiorii de Vede.

     Iată deci numele și faptele câtorva eroi teleormăneni din anii 1916-1918 când s-a făurit visul nostru secular: ROMÂNIA MARE!