BUCURESTI, 28-29 IUNIE 2006
UNELE ELEMENTE DE ECOLOGIE IN CONFRUNTARI ARMATE IN SPATIUL DE CIVILIZATIE GETO - DACIC
COLONEL (r) VIOREL CIOBANU
STUDENT CATALIN CIOBANU
In privinta tinuturilor geto-dacice, primele marturii ale legaturii ecologie–razboi, care au fost verificate de asprimea timpului si au rezistat cercetarilor comparate intreprinse de specialisti, sunt cele legate de prezenta regelui Alexandru Macedon, care in celebrele sale expeditii a ajuns si prin aceste locuri. Aici a fost intampinat de tribali, turani si geti, mobilizati de ”constiinta apartenentei la aceste pamanturi” si care l-au infruntat pe vestitul comandant cu deosebita barbatie. Pe un pamant unde „erau lanuri inalte de grau”, singurele cai deschise, insa, printre codri imensi ce se opuneau inaintarii armatei, Alexandru a ordonat ostasilor sai sa culce semanaturile la pamant cu ajutorul sulitelor si lancilor, iar o parte din pedestrime si din falanga de calareti sa atace, simultan sau succesiv, din puncte diverse si surprinzatoare, pe cei care li se impotriveau.
Dar de aceasta data, desi natura i-a favorizat pe luptatorii bastinasi, maiestria militara a macedonilor (legendele spun ca „intreaga oaste a trecut Istru intr-o singura noapte, calcand arca peste apa”) a fost hotaratoare, desigur si datorita faptului ca getii erau divizati religios. De altfel, „divizarea, intriga si discordia interna au macinat mai multe forte decat intregul razboi”, si de aceea „localnicii s-au prezentat slabiti in fata dusmanului aparut pe neasteptate” . Pentru ca, altfel, getii erau viteji, muncitori si n-ar fi putut fi usor invinsi daca ar fi fost bine organizati si uniti.
Desigur au trecut apoi multi ani pana cand populatia locala si-a consolidat unitatea. Se pare ca acest reviriment a fost conditionat si de momentul in care formatiunile politice si militare au aceptat acelasi stindard de lupta, cu o singura efigie si cu un singur mod de reprezentare a puterii universale.
In ceea ce priveste tinuturilor getilor, Ptolemeus aminteste despre regiunile necuprinse, foarte bogate in produse agricole, de o natura foarte generoasa care ademenea, fireste, destui aventurieri, razbonici dar si negustori si comercianti: greci, thasieni, ahodieni si cvidieni. In acest sens sunt multe dovezi arheologice.
Atat viata pasnica, cat si activitatea militara a geto-dacilor implicau suficiente elemente de ecologie, pentru ca modul lor de a-si concepe activitatea se raporta la elementele universului natural.
De multe ori, scenariile de razboi se desfasurau cu determinari desprinse din mediul inconjurator, in special din regnul animal, si poate de aceea mijloacele de ducere a actiunilor de lupta se singularizau si se acutizau, capatand aspect de metoda si principiu, pornind insa de la un simplu siretlic oarecare.
De pilda Atheus, regele scitilor, in timp ce lupta impotriva unei armate a tribalilor geti, mai mare decat a sa, a poruncit ca turme de asini si de oi, cirezi de boi sa fie manate, in spatele frontului de catre femei, copii si de barbatii sau batranii care nu puteau lupta.
In timpul deplasarii acestia tineau in maini suliti indreptate in sus, dand impresia unei puternice armate, in timp ce alte iscoade raspandeau zvonuri ca lui Atheas i-au sosit ajutoare deosebit de puternice. Zvonurile si imaginile „padurii de suliti” i-au inspaimantat pe sciti si i-au determinat sa se predea. Intamplarea a avut suces si datorita faptului ca in sudul Carpatilor si Dunarii, la sciti, sarmati si alte populatii, migratia femeilor si copiilor, a turmelor si cirezilor, era un lucru obisnuit, dar si asa, sau poate tocmai de aceea, ea se inscrie ca una din cele mai ingenioase si mai reusite episoade ale disimularii deplasarii armatelor, ale sireteniei populare.
Si getii, ca si alte popoare, cand invingeau puneau totul pe seama binecuvantarii cerului si bunatatii naturii, iar cand pierdeau dadeau vina pe „pacatosii proprii sau de aiurea care au inselat cerul” sau au „incalcat drepturile naturii”, atragandu-si „asupra-si manie si nenorocire”.
Dar nu numai bogatiile naturale ale solului i-au ademenit pe cotropitori, ci si cele ale subsolului, unde aurul, argintul si sarea erau adevarate comori. Chiar confruntarea dintre Dromichetes si Lysimahos, (300-292 i.e.n.) din stanga Dunarii, a avut ca motivatie fundamentala aceste bogatii ale subsolului, insotita desigur si de atractia recoltelor deosebite din „Dacia”.
Un fragment de scriere pastrat de la Diodor aminteste ca in astfel de conflicte, chiar si in Turcia, parca si natura se impotrivea sau ajuta pe cei care luptau pentru a-si apara pamantul, iar Strabo argumenteaza ca totusi conflictele nu se declansau la intamplare chiar in orice loc, ci, ca acolo unde una dintre ostiri beneficia de coplesitoare avantaje naturale ca: hrana si apa pentru oameni si animale, posibilitati de mascare, atacare si manevra etc. In acelasi timp insa natura, sprijin pentru aparatorii de drept, devenea regim de privatiuni si deci ostila cotropitorilor, impunandu-le o multime de restrictii si conditionari.
Este cunoscut faptul ca, in lumea veche, era cu neputiinta sa se declanseze un conflict armat, fara ca natura sa nu fie implicata, implorata si chemata in ajutor sa „isi dea obolul ei” de tarie si nadejde ostilor care se confruntau. Fiecare beligerant spera sa–si asigure ajutorul naturii, intorcand-o in acelasi timp, contra inamiculul.
Au intrat deja in legenda virtutile ostasesti ale geto-dacilor, ca buni si abili luptatori, dar si ca buni cunoscatori ai secretelor naturii, datorita comportamentului adaptiv, apreciat astfel pentru ca ei „invatau atat din fiecare biruinta, cat si poate mai ales si din fiecare infrangere”. De pilda izvoarele istorice confirma ca scitii nu aveau nici case, nici cetati, nici forturi, nici ziduri, nici zagazuri, pentru ca „isi purtau casa cu ei”, precum melcul, dar erau neintrecuti arcasi calare, neintrecuti crescatori de vite neintrecuti cultivatori de pamanturi si buni gospodari”, chiar daca locuiau in adaposturi improvizate, platind din aceasta cauza, uneori cu moartea schimbarile bruste ale naturii si anotimpurilor.
Intors cu fata catre lup si s-au aruncat apoi, amandoi, in lupta, sustinandu-se si completandu-se reciproc, dupa o tactica straveche, numai de ei cunoscuta, si intr-o alianta de specie, poate si mai veche, genetica. Cu acesta pilda, celebrul conducator dac si-a convins „colaboratorii” si propria-i ostire sa renunte la mult doritul atac si sa astepte noi elemente care ar fi putut sa-i favorizeze si mai ales momentul optim cand pregatirea atacului ar fi fost finalizata.
In nenumarate alte episoade conflictuale, atunci cand disproportia dintre formatiunile luptatoare ale dacilor si cele adverse era prea mare, inteligentii conducatori autohtoni se imbarbatau si credeau in victorie, urmarind semnele naturii. Daca acestea erau favorabile, nadejdea lor in puterea naturii de a-i apara sau de a le facilita biruinta, devenea hotaratoare pentru declansarea actiunii.
Multe erau aceste semne, dar poate este suficient sa ne amintim doar reprezentativa aparitie a curcubeului sau semnificatia tunetului, toamna tarziu sau chiar si iarna. Atunci nu mai ezitau, porneau lupta cu deosebit curaj si parca toate elementele naturale ii ajutau.
Istoria ne pune si in fata altor momente de acest fel, cand padurile, mlastinile, lacurile, luncile, dealurile si muntii, trecatorile si vaile, anotimpurile, vremea si noaptea deveneau aliati impotriva dusmanilor si impreuna cu alte forte ale naturii, ale universului, contribuiau la victorie, suplinInd si compensand diferente de dimensiuni- tehnica si umana -, fata de armata adversa.
Iata de pilda, tinutul baltos al Dunarii de jos, prin anii 80-40 i.e.n., in aparenta nepopulat, „invia imediat ce dusmanii se afundau in campia Munteana”, caci indata ce „te urcai pe malul drept al fluviului, dadeai de neamul stapanitor al getilor”. Acestia se concentrasera in mai multe puncte „strategice” pe malul drept spre a veghea balta si Baraganul. De aceea se presupune ca insisi getii au constientizat faptul ca stapanirea deplina a campiei muntene nu putea fi realizata decat atunci cand malul drept al Dunarii era in siguranta si de aceea ei au construit, cu prioritate, cetati pe acest mal. Din aceste cetati se puteau supraveghea zone intinse, ele reprezentand, in acelasi timp, si obstacole greu de trecut.
Pe aceste meleaguri se manifesta o grija deosebita pentru alegerea animalelor de lupta, selectionate atent doar dintre acelea care dovedeau rezistenta, viteza si un mare atasament fata de stapan, animale „inteligente”, usor de dresat. Dacii posedau cu prisosinta astfel de exemplare. Caii lor de lupta trebuiau sa „stie” sa cada (fara a fi loviti), sa reziste la foame si la sete zile in sir, sa mearga pe gheata lacurilor si a Dunarii, sa regaseasca drumul spre casa, in cazul in care stapanii lor se se rataceau sau erau raniti ori omorati. De asemenea, caii dacilor simteau si prevesteau pericolele naturale si apropierea dusmanilor, de la departari impresionante, cabrandu-se, sforaind sau nechezand cu subinteles.
Dar si alte animale, de exemplu cainii, erau utilizati pentru descoperirea si urmarirea dusmanilor, pentru apararea taberelor de odihna si refacere sau pentru prinderea unor iscoade infiltrate in dispozitivele proprii. Astfel, cei mai robusti, mai docili si mai rezistenti caini constituiau un ajutor nepretuit, atat in actiunile razboinice, cat si in activitati gospodaresti.
Dio Cassius, intr-una din lucrarile sale, arata ca insusi marele Traian, in expeditiile catre si prin Dacia, a stiut sa ocoleasca cu mare pricepere locurile suspecte, care puteau ascunde capcane ale localnicilor, lucru apreciat mai tarziu ca o virtute si ca un act de intelepciune militara de catre succesorii sai. Dar cate alte episoade nu pot fi consemnate pentru a scoate in evidenta simbioza om-natura si, cu atat mai mult, razboinic – sistem natural, ca de pilda, in infruntarea de la Tapae – cand un comandant de incredere a lui Decebal, Vesina, n-a putut scapa dintr-o conjunctura nefavorabila, decat prefacandu-se mort intr-un tufis – cunoscuta metoda a vulpii -, pentru ca, dupa trecerea inamicului, sa-si revina miraculos si sa fuga noaptea catre ostirea sa, salvandu-si astfel viata.
Chiar si Decebal, incercand sa abata atentia romanilor de la cucerirea capitalei sale, a utilizat o stratagema de mare viclenie, taind copacii „de un stat de om” si imbracandu-i ca soldati, le-a creat romanilor impresia unei armate numeroase care ii intampina, fapt care a dus la esuarea atacului si la retragerea acestora. Astfel de evenimente s-au petrecut frecvent pe Valea Timisului, Valea Cernei ori Valea Jiului, acolo unde conditiile naturale erau favorabile aplicarii unor tertipuri militare de acest gen.
Se stie ca romanii erau avizi dupa cucerirea unor cetati si „orase”, mandrie prompt exploatata de liderii politici si militari ai Daciei care injghebeau la repezeala ziduri si pseudofortificatii amagitoare, tocmai pentru a dirija „puhoiul armatei inamice” si a-l atrage in locuri prielnice localnicilor.
Mai sunt si alte exemple consemnate de istorie referitoare la utilizarea unor leacuri, „de fiecare zi”, cu multa indemanare de „vrajitori” si magi ca mijloace de anihilare a puterii dusmanilor, strecurandu-li-se in mancare sau apa seva de plante nocive, somnifere, iritante etc., sau miresme de flori, in aparenta placute si imbietoare, dar avand efect inhibitor, de blocare sau de distrugere a sistemului imunitar al organismului.
De aceea nu este o intamplare descoperirea, la medicul grec Diosculides, contemporan lui Nero, a unui mare numar de nume daco-getice de ierburi si buruieni medicinale, cunoscut fiind faptul ca si leacurile si descantecele lui Zamolxis se faceau cu unele din aceste ierburi, exemplul cel mai cunoscut fiind fumigatia cu samanta de canepa, care avea darul de a narcotiza pe cei care inhalau fumul producand acelasi efect ca al unei betii cu alcool concentrat.
Geto-scitii de la Tyras, cum consemneaza Herodot, ca si tracii din sud, din Mela, utilizau frecvent metoda „adormirii dusmanilor”, fapt care le crease o faima miraculoasa in epoca, fiind, din aceasta cauza, deosebit de temuti.
Exista un adevarat cult pentru pastrarea secretelor, de aceea pentru dacii intelepti si razboinici, era consfintita traditia ca dupa moartea sotului sotia sa se sinucida sau sa fie ucisa pe mormantul acestuia, ducand astfel cu ea in vesnicie secretele convivului sau, ori pe cele referitoare la enigmele comunitatii.
Tot ca o dovada a subordonarii totale, fata de cutumele si regulile impuse de paradoxurile naturii, in perioada geto-dacica - asa cum, de asemenea, consemneaza Herodot – moartea era privita si ca o „inchinare zeului Zamolxis”, ca o cale de a-i „aduce acestuie o cununa de flori si de miresme de pe pamant” pentru a-i recunoaste, cu pietate, ajutorul nepretuit dat in diverse confruntari armate.
Prima conditie a unui mare vraci sau preot, de a se face respectat si pretuit de oamenii colectivitatii la care se raporta, era aceea de a cunoaste bine comportamentul animalelor, puterile tamaduitoare ale plantelor si semnificatia manifestarilor ceresti singulare sau repetabile. Aceste atribute erau folosite si in caz de razboi, caci acesti oameni ai spiritului, si duhului cum erau ei denumiti si stiuti, aveau o contributie determinata in castigarea luptei prin „vrajile” pe care le realizau, vraji cu rezonanta spirituala in pregatirea psihologica a luptatorilor dar si materiala prin aplicarea unor metode traditionale de intrebuintare a plantelor si vietuitoarelor naturii impotriva inamicului.
Dar toti locuitorii perimetrelor de referinta istorica apropiate noua posedau arta otravirilor, a ungerii varfurilor sagetilor cu substante toxice de origine vegetala sau animala.
Pe buna dreptate, istoriografia nationala si europeana consemneaza la loc de seama capacitatea extraordinara a geto-dacilor, inteligenta lor nativa de a se adapta conditiilor dinamice de mediu, de a folosi si transmite forta spirituala si stiinta, creatii materiale, de lupta si traditionale, fapt care a contribuit poate decisiv la supravietuirea acestora in conditii istorice vitrege.
Probabil si din aceasta cauza aspectele de eco-morala ale geto-dacilor reflectau echilibru, si masura, barbatie si demnitate, puritate si omenie, atribute care s-au perpetuat prin generatii si vremuri pana in zilele noastre. Din asemenea stramosi, din asemenea caracteristici psiho-volitionale si atitudinale, innobilate de incontestabila determinare ancestrala dobandita prin scurta, dar temeinica convietuire cu romanii si imbratisata de o natura ocrotitoare, binefacatoare, au rezultat marile virtutii morale si biologice ale poporului roman.
Iata deci, cum, de-a lungul timpului si istoriei, interferenta multivalorica natura-om sau om-natura si-a gasit in acest areal geografic o sublimare si o esentializare umana la cele mai inalte dimensiuni bio-structurale.
Dar de aceasta data, desi natura i-a favorizat pe luptatorii bastinasi, maiestria militara a macedonilor (legendele spun ca „intreaga oaste a trecut Istru intr-o singura noapte, calcand arca peste apa”) a fost hotaratoare, desigur si datorita faptului ca getii erau divizati religios. De altfel, „divizarea, intriga si discordia interna au macinat mai multe forte decat intregul razboi”, si de aceea „localnicii s-au prezentat slabiti in fata dusmanului aparut pe neasteptate” . Pentru ca, altfel, getii erau viteji, muncitori si n-ar fi putut fi usor invinsi daca ar fi fost bine organizati si uniti.
Desigur au trecut apoi multi ani pana cand populatia locala si-a consolidat unitatea. Se pare ca acest reviriment a fost conditionat si de momentul in care formatiunile politice si militare au aceptat acelasi stindard de lupta, cu o singura efigie si cu un singur mod de reprezentare a puterii universale.
In ceea ce priveste tinuturilor getilor, Ptolemeus aminteste despre regiunile necuprinse, foarte bogate in produse agricole, de o natura foarte generoasa care ademenea, fireste, destui aventurieri, razbonici dar si negustori si comercianti: greci, thasieni, ahodieni si cvidieni. In acest sens sunt multe dovezi arheologice.
Atat viata pasnica, cat si activitatea militara a geto-dacilor implicau suficiente elemente de ecologie, pentru ca modul lor de a-si concepe activitatea se raporta la elementele universului natural.
De multe ori, scenariile de razboi se desfasurau cu determinari desprinse din mediul inconjurator, in special din regnul animal, si poate de aceea mijloacele de ducere a actiunilor de lupta se singularizau si se acutizau, capatand aspect de metoda si principiu, pornind insa de la un simplu siretlic oarecare.
De pilda Atheus, regele scitilor, in timp ce lupta impotriva unei armate a tribalilor geti, mai mare decat a sa, a poruncit ca turme de asini si de oi, cirezi de boi sa fie manate, in spatele frontului de catre femei, copii si de barbatii sau batranii care nu puteau lupta.
In timpul deplasarii acestia tineau in maini suliti indreptate in sus, dand impresia unei puternice armate, in timp ce alte iscoade raspandeau zvonuri ca lui Atheas i-au sosit ajutoare deosebit de puternice. Zvonurile si imaginile „padurii de suliti” i-au inspaimantat pe sciti si i-au determinat sa se predea. Intamplarea a avut suces si datorita faptului ca in sudul Carpatilor si Dunarii, la sciti, sarmati si alte populatii, migratia femeilor si copiilor, a turmelor si cirezilor, era un lucru obisnuit, dar si asa, sau poate tocmai de aceea, ea se inscrie ca una din cele mai ingenioase si mai reusite episoade ale disimularii deplasarii armatelor, ale sireteniei populare.
Si getii, ca si alte popoare, cand invingeau puneau totul pe seama binecuvantarii cerului si bunatatii naturii, iar cand pierdeau dadeau vina pe „pacatosii proprii sau de aiurea care au inselat cerul” sau au „incalcat drepturile naturii”, atragandu-si „asupra-si manie si nenorocire”.
Dar nu numai bogatiile naturale ale solului i-au ademenit pe cotropitori, ci si cele ale subsolului, unde aurul, argintul si sarea erau adevarate comori. Chiar confruntarea dintre Dromichetes si Lysimahos, (300-292 i.e.n.) din stanga Dunarii, a avut ca motivatie fundamentala aceste bogatii ale subsolului, insotita desigur si de atractia recoltelor deosebite din „Dacia”.
Un fragment de scriere pastrat de la Diodor aminteste ca in astfel de conflicte, chiar si in Turcia, parca si natura se impotrivea sau ajuta pe cei care luptau pentru a-si apara pamantul, iar Strabo argumenteaza ca totusi conflictele nu se declansau la intamplare chiar in orice loc, ci, ca acolo unde una dintre ostiri beneficia de coplesitoare avantaje naturale ca: hrana si apa pentru oameni si animale, posibilitati de mascare, atacare si manevra etc. In acelasi timp insa natura, sprijin pentru aparatorii de drept, devenea regim de privatiuni si deci ostila cotropitorilor, impunandu-le o multime de restrictii si conditionari.
Este cunoscut faptul ca, in lumea veche, era cu neputiinta sa se declanseze un conflict armat, fara ca natura sa nu fie implicata, implorata si chemata in ajutor sa „isi dea obolul ei” de tarie si nadejde ostilor care se confruntau. Fiecare beligerant spera sa–si asigure ajutorul naturii, intorcand-o in acelasi timp, contra inamiculul.
Au intrat deja in legenda virtutile ostasesti ale geto-dacilor, ca buni si abili luptatori, dar si ca buni cunoscatori ai secretelor naturii, datorita comportamentului adaptiv, apreciat astfel pentru ca ei „invatau atat din fiecare biruinta, cat si poate mai ales si din fiecare infrangere”. De pilda izvoarele istorice confirma ca scitii nu aveau nici case, nici cetati, nici forturi, nici ziduri, nici zagazuri, pentru ca „isi purtau casa cu ei”, precum melcul, dar erau neintrecuti arcasi calare, neintrecuti crescatori de vite neintrecuti cultivatori de pamanturi si buni gospodari”, chiar daca locuiau in adaposturi improvizate, platind din aceasta cauza, uneori cu moartea schimbarile bruste ale naturii si anotimpurilor.
Intors cu fata catre lup si s-au aruncat apoi, amandoi, in lupta, sustinandu-se si completandu-se reciproc, dupa o tactica straveche, numai de ei cunoscuta, si intr-o alianta de specie, poate si mai veche, genetica. Cu acesta pilda, celebrul conducator dac si-a convins „colaboratorii” si propria-i ostire sa renunte la mult doritul atac si sa astepte noi elemente care ar fi putut sa-i favorizeze si mai ales momentul optim cand pregatirea atacului ar fi fost finalizata.
In nenumarate alte episoade conflictuale, atunci cand disproportia dintre formatiunile luptatoare ale dacilor si cele adverse era prea mare, inteligentii conducatori autohtoni se imbarbatau si credeau in victorie, urmarind semnele naturii. Daca acestea erau favorabile, nadejdea lor in puterea naturii de a-i apara sau de a le facilita biruinta, devenea hotaratoare pentru declansarea actiunii.
Multe erau aceste semne, dar poate este suficient sa ne amintim doar reprezentativa aparitie a curcubeului sau semnificatia tunetului, toamna tarziu sau chiar si iarna. Atunci nu mai ezitau, porneau lupta cu deosebit curaj si parca toate elementele naturale ii ajutau.
Istoria ne pune si in fata altor momente de acest fel, cand padurile, mlastinile, lacurile, luncile, dealurile si muntii, trecatorile si vaile, anotimpurile, vremea si noaptea deveneau aliati impotriva dusmanilor si impreuna cu alte forte ale naturii, ale universului, contribuiau la victorie, suplinInd si compensand diferente de dimensiuni- tehnica si umana -, fata de armata adversa.
Iata de pilda, tinutul baltos al Dunarii de jos, prin anii 80-40 i.e.n., in aparenta nepopulat, „invia imediat ce dusmanii se afundau in campia Munteana”, caci indata ce „te urcai pe malul drept al fluviului, dadeai de neamul stapanitor al getilor”. Acestia se concentrasera in mai multe puncte „strategice” pe malul drept spre a veghea balta si Baraganul. De aceea se presupune ca insisi getii au constientizat faptul ca stapanirea deplina a campiei muntene nu putea fi realizata decat atunci cand malul drept al Dunarii era in siguranta si de aceea ei au construit, cu prioritate, cetati pe acest mal. Din aceste cetati se puteau supraveghea zone intinse, ele reprezentand, in acelasi timp, si obstacole greu de trecut.
Pe aceste meleaguri se manifesta o grija deosebita pentru alegerea animalelor de lupta, selectionate atent doar dintre acelea care dovedeau rezistenta, viteza si un mare atasament fata de stapan, animale „inteligente”, usor de dresat. Dacii posedau cu prisosinta astfel de exemplare. Caii lor de lupta trebuiau sa „stie” sa cada (fara a fi loviti), sa reziste la foame si la sete zile in sir, sa mearga pe gheata lacurilor si a Dunarii, sa regaseasca drumul spre casa, in cazul in care stapanii lor se se rataceau sau erau raniti ori omorati. De asemenea, caii dacilor simteau si prevesteau pericolele naturale si apropierea dusmanilor, de la departari impresionante, cabrandu-se, sforaind sau nechezand cu subinteles.
Dar si alte animale, de exemplu cainii, erau utilizati pentru descoperirea si urmarirea dusmanilor, pentru apararea taberelor de odihna si refacere sau pentru prinderea unor iscoade infiltrate in dispozitivele proprii. Astfel, cei mai robusti, mai docili si mai rezistenti caini constituiau un ajutor nepretuit, atat in actiunile razboinice, cat si in activitati gospodaresti.
Dio Cassius, intr-una din lucrarile sale, arata ca insusi marele Traian, in expeditiile catre si prin Dacia, a stiut sa ocoleasca cu mare pricepere locurile suspecte, care puteau ascunde capcane ale localnicilor, lucru apreciat mai tarziu ca o virtute si ca un act de intelepciune militara de catre succesorii sai. Dar cate alte episoade nu pot fi consemnate pentru a scoate in evidenta simbioza om-natura si, cu atat mai mult, razboinic – sistem natural, ca de pilda, in infruntarea de la Tapae – cand un comandant de incredere a lui Decebal, Vesina, n-a putut scapa dintr-o conjunctura nefavorabila, decat prefacandu-se mort intr-un tufis – cunoscuta metoda a vulpii -, pentru ca, dupa trecerea inamicului, sa-si revina miraculos si sa fuga noaptea catre ostirea sa, salvandu-si astfel viata.
Chiar si Decebal, incercand sa abata atentia romanilor de la cucerirea capitalei sale, a utilizat o stratagema de mare viclenie, taind copacii „de un stat de om” si imbracandu-i ca soldati, le-a creat romanilor impresia unei armate numeroase care ii intampina, fapt care a dus la esuarea atacului si la retragerea acestora. Astfel de evenimente s-au petrecut frecvent pe Valea Timisului, Valea Cernei ori Valea Jiului, acolo unde conditiile naturale erau favorabile aplicarii unor tertipuri militare de acest gen.
Se stie ca romanii erau avizi dupa cucerirea unor cetati si „orase”, mandrie prompt exploatata de liderii politici si militari ai Daciei care injghebeau la repezeala ziduri si pseudofortificatii amagitoare, tocmai pentru a dirija „puhoiul armatei inamice” si a-l atrage in locuri prielnice localnicilor.
Mai sunt si alte exemple consemnate de istorie referitoare la utilizarea unor leacuri, „de fiecare zi”, cu multa indemanare de „vrajitori” si magi ca mijloace de anihilare a puterii dusmanilor, strecurandu-li-se in mancare sau apa seva de plante nocive, somnifere, iritante etc., sau miresme de flori, in aparenta placute si imbietoare, dar avand efect inhibitor, de blocare sau de distrugere a sistemului imunitar al organismului.
De aceea nu este o intamplare descoperirea, la medicul grec Diosculides, contemporan lui Nero, a unui mare numar de nume daco-getice de ierburi si buruieni medicinale, cunoscut fiind faptul ca si leacurile si descantecele lui Zamolxis se faceau cu unele din aceste ierburi, exemplul cel mai cunoscut fiind fumigatia cu samanta de canepa, care avea darul de a narcotiza pe cei care inhalau fumul producand acelasi efect ca al unei betii cu alcool concentrat.
Geto-scitii de la Tyras, cum consemneaza Herodot, ca si tracii din sud, din Mela, utilizau frecvent metoda „adormirii dusmanilor”, fapt care le crease o faima miraculoasa in epoca, fiind, din aceasta cauza, deosebit de temuti.
Exista un adevarat cult pentru pastrarea secretelor, de aceea pentru dacii intelepti si razboinici, era consfintita traditia ca dupa moartea sotului sotia sa se sinucida sau sa fie ucisa pe mormantul acestuia, ducand astfel cu ea in vesnicie secretele convivului sau, ori pe cele referitoare la enigmele comunitatii.
Tot ca o dovada a subordonarii totale, fata de cutumele si regulile impuse de paradoxurile naturii, in perioada geto-dacica - asa cum, de asemenea, consemneaza Herodot – moartea era privita si ca o „inchinare zeului Zamolxis”, ca o cale de a-i „aduce acestuie o cununa de flori si de miresme de pe pamant” pentru a-i recunoaste, cu pietate, ajutorul nepretuit dat in diverse confruntari armate.
Prima conditie a unui mare vraci sau preot, de a se face respectat si pretuit de oamenii colectivitatii la care se raporta, era aceea de a cunoaste bine comportamentul animalelor, puterile tamaduitoare ale plantelor si semnificatia manifestarilor ceresti singulare sau repetabile. Aceste atribute erau folosite si in caz de razboi, caci acesti oameni ai spiritului, si duhului cum erau ei denumiti si stiuti, aveau o contributie determinata in castigarea luptei prin „vrajile” pe care le realizau, vraji cu rezonanta spirituala in pregatirea psihologica a luptatorilor dar si materiala prin aplicarea unor metode traditionale de intrebuintare a plantelor si vietuitoarelor naturii impotriva inamicului.
Dar toti locuitorii perimetrelor de referinta istorica apropiate noua posedau arta otravirilor, a ungerii varfurilor sagetilor cu substante toxice de origine vegetala sau animala.
Pe buna dreptate, istoriografia nationala si europeana consemneaza la loc de seama capacitatea extraordinara a geto-dacilor, inteligenta lor nativa de a se adapta conditiilor dinamice de mediu, de a folosi si transmite forta spirituala si stiinta, creatii materiale, de lupta si traditionale, fapt care a contribuit poate decisiv la supravietuirea acestora in conditii istorice vitrege.
Probabil si din aceasta cauza aspectele de eco-morala ale geto-dacilor reflectau echilibru, si masura, barbatie si demnitate, puritate si omenie, atribute care s-au perpetuat prin generatii si vremuri pana in zilele noastre. Din asemenea stramosi, din asemenea caracteristici psiho-volitionale si atitudinale, innobilate de incontestabila determinare ancestrala dobandita prin scurta, dar temeinica convietuire cu romanii si imbratisata de o natura ocrotitoare, binefacatoare, au rezultat marile virtutii morale si biologice ale poporului roman.
Iata deci, cum, de-a lungul timpului si istoriei, interferenta multivalorica natura-om sau om-natura si-a gasit in acest areal geografic o sublimare si o esentializare umana la cele mai inalte dimensiuni bio-structurale.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Adaugati comentariul dvs.