col (r) VIOREL CIOBANU
prof. LUCICA PARVAN
prof. SERGIU MIHAITA
INTRODUCERE
Progresul tehnologic şi acceptarea pe scară tot mai largă a calculatoarelor atît de către cei care acordă îngrijiri de sănătate cît si de către pacienţi, este astăzi o realitate.
În viziunea globală a unei societăţi informaţionale, prestatorii de servicii de sănătate vor acorda servicii de înaltă calitate, folosind o infrastructură informaţională mondială pentru sănătate. O staţie de lucru inteligentă (de procesare informaţionala) va fi o componentă esenţială în realizarea acestei viziuni şi va conecta profesioniştii din domeniu la dinamica unui serviciu de mare eficienţă.
Îngrijirea acordată pacienţilor (nursing în limba engleză) este o profesie din domeniul serviciilor de sănătate care are drept obiect menţinerea şi promovarea sănătăţii, precum şi prevenirea îmbolnăvirilor. Îngrijirea pacienţilor este asigurată de asistentul medical.
Deşi există diferite modele conceptuale care fixează cadrul practicilor de îngrijire a pacientului, toate au la bază ideea că o persoană trebuie privită ca un organism în ansamblu şi care are dreptul la o bună stare de sănătate. În funcţie de modelul conceptual al practicilor de îngrijire a pacientului, modalităţile de intervenţie diferă, dar toate recunosc nursingul ca o ştiinţă, rolul său în dezvoltarea cercetării practice şi teoretice în scop de prevenire a îmbolnăvirii şi promovării stării de sănătate.
Menirea asistentului medical este complexă; el trebuie să diagnosticheze alterările stării de sănătate şi să prescrie intervenţii de îngrijire specifice; trebuie sa promoveze un nivel optim al stăriide sănătate şi să prevină îmbolnăvirea, să menţiă starea de sănătate şi să asiste pacientul în stare terminală.
Procesul de acordare a îngrijirilor reprezintă o activitate laborioasă, orientată spre un scop bine organizat, ştiinţific şi pragmatic care poate fi evaluată, fiind generată de necesitatea unei abordări structurate a prestării serviciilor de sănătate. Asistentul medical identifică problemele, pune un diagnostic de îngrijire, planifică, implementează şi evaluează îngrijirile. În acest fel, procesul de acordare a îngrijirilor constituie un cadru care justifică şi validează îngrijirea unui pacient şi prezintă toate caracteristicile proprii metodei ştiintifice de rezolvare a unei probleme. Pentru fiecare diagnostic de îngrijire se stabilesc obiective pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru fiecare obiectiv se stabilesc variante, se identifică punctele critice şi rezultatele scontate. Procesul de acordare a îngrijirilor este reflectat în dosarul de îngrijiri elaborat de asistentul medical. Mult timp majoritatea asistentilor medicali au considerat că îngrijirea propriu-zisă a pacientului este un proces diferit de cel al elaborării dosarului de îngrijiri.
Documentarea procesului de îngrijire este consumatoare de timp, timp ce ar putea fi poate folosit pentru asistarea pacientului, dar există şi o unanimă recunoaştere că procesul de acordare a îngrijirilor şi cel de documentare nu pot fi separate. Activitatea de acordare a îngrijirilor nu poate fi evaluată atîta timp cat nu se consultă documentaţia îngrijirilor. Calitatea îngrijirilor acordate unui pacient din momentul internării şi pînă la externare nu poate fi atestată decît pe baza informaţiilor din dosarul de îngrijiri.
Pentru ca îngrijirea pacientului să-şi găsească locul în societatea informaţională nu este suficient să se creeze sisteme informatice pentru nursing, trebuie să se plece de la structurarea informaţiei proprii nursingului. Aceasta însemna că textul liber al documentaţiei de nursing trebuie, într-o primă etapă, tradus într-un limbaj al nursingului. Apoi, folosind un sistem de codificare standard, acesta va putea fi captat în dosarul electronic al pacientului.
1. 1 MEDICINA ŞI CALCULATORUL ELECTRONIC.
Medicina, în diverse forme de manifestare este una din cele mai vechi şi mai cuprinzătoare discipline din cîte a cunoscut omul pe Pămînt, ea apărînd odată cu conştiinţa de sine, în momentul în care individul a realizat imaginea existentei sale limitate în timp şi, totodată, dorinţa de a învinge timpul, de a cuceri alte şi alte secvenţe temporale, cu scopul depăşirii sau negării ideii de sfîrsit.
Asadar, putem afirma că această ramură a ştiintei, foarte complexă, a fost generată de necesitatea păstrării stării de conştienţă a omului în acest spatiu şi în aceste coordonate, existentiale, de faptul că odată cu naşterea, cu începuturile vieţii, omul si-a dat seama de "marea trecere" şi de nimicnicia sfîrşitului obiectiv.
Poate că ea are şi esentă divină; în mod cert o semnificatie extraumană pentru că dacă nu există răspuns la întrebarea: "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa ?" sau omul l-a creat pe Dumnezeu din nevoia lăuntrică, greu de explicat de a-şi afla în timpul vietii un reazem, un ocrotitor, un protector moral şi, după marele sfîrşit, de a-şi imagina, de a-şi proiecta o continuare în alte forme, fireşte a existenţei terestre.
Dar, medicina a venit însă şi ca un răspuns la atătea şi atătea alte întrebări, idei şi fapte neconfirmate, omul încercînd să-si găsească o concreteţe a rezolvărilor vieţii şi o soluţionare a fenomenelor greu de înţeles şi de explicat.
În evoluţia medicinii, datorită complexităţii nevoilor şi trebuinţelor umane, dar şi ca urmare a dezvoltării stiinţelor conexe, aceasta şi-a asumat ca obiect strict de studiu şi investigaţie numai păstrarea şi restabilirea sănătăţii, determinînd prin mijloace, la început empirice, apoi din ce în ce mai evoluate, procesele fizice, chimice şi biologice care stau la baza vieţii, ca şi funcţiile şi structurile cele mai intime ale organismului uman, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor, precum şi metodele de identificare şi tratare, precum şi de prevenire a manifestărilor specifice organismului uman.
Printr-o extraordinară cuprindere a manifestărilor fiinţei umane şi o aprofundare, o specializare a determinării acestora s-a ajuns, ca revers al fenomenelor, ca medicina să fie o rezumare la cel mai înalt grad al ştiinţei, între două stări, cea de boală şi cea de sănătate. In esenţă, chiar asa şi este, pentru că întregul arsenal ştiinţific de profil de pe plan mondial este consacrat ideii de combatere a bolii.
Într-o accepţiune mai largă, medicina însă, se stie, se ocupă şi de omul sănătos, şi mai ales de acesta, pentru a-i asigura o existenţă normală şi pentru a preîntîmpina momentul de contractare a bolii. De aceea, trebuie - mai ales la începutul mileniului III - văzută această disciplină în amploarea ei sistemică, în toate conexiunile şi interferenţele cu dimensiunea biologicului, a viului, a vieţii în general.
Accepţiunea sistemică presupune înţelegerea medicinei şi a celui care o însuşeşte şi o practică ca pe un fenomen ce incumbă cunoaştere amplă, multi şi interdisciplinară, multivalentă şi multilaterală, deoarece un cadru medical adevărat, competent trebuie să aibă o cultură profesională temeinică, sub raportul calitătii actului învăţării, dar şi o cultură generală vastă, o capacitate creativă, un mare potenţial intuitiv, o deosebită structură spirituală care să-i confere mobilitate permanentă personalităţii sale şi nu în ultimul rînd o conştiinţă şi o moralitate impecabile, o credinţă profundă în valoarea umană şi chiar divină a actului pe care îl săvîrseşte, închinat apărării celui mai de preţ dar pe Pămînt: VIAŢA.
1. 1. 1 NECESITATEA FOLOSIRII CALCULATORULUI ÎN DOMENIUL MEDICAL
Evoluţia rapidă a ştiinţei şi tehnicii universale în secolul XX presupune o interrelaţionare şi o întrepătrundere între multiplele sfere ale cunoaşterii, respectîndu-se opţiunile şi tendinţele tot mai evidente, mai pertinente ale analiştilor şi cercetătorilor spre exprimarea aspectelor legice şi logice ale dezvoltării ştiinţelor actuale şi aplicarea cît mai fidelă a acestor atribute pe cea mai necesară şi mai însemnată latură a cercetării omeneşti - cea din domeniul medicinii. De aceea, cu multe zeci de ani în urmă s-a dorit, şi s-a reuşit în bună parte, introducerea elementelor tehnicii în diferite ramuri şi subramuri ale medicinii (diagnostic, terapeutică), mai întîi sub accepţiunea unor metode fizico-chimice, apoi a unei aparaturi mai simple la început dar deosebit de complexă în zilele noastre, chiar sofisticată, pînă la pătrunderea definitivă a calculatoarelor electronice şi punerea acestora în slujba omului, a bolnavului, pentru redarea stării de sănătate.
Volumul cunoştinţelor medicale a avut şi are o evoluţie explozivă. Dacă la începutul secolului XX se catalogaseră 3.000 de afecţiuni, astazi numărul acestora a depăşit 10.000. În fiecare an apar minim 300 medicamente noi, iar numărul celor folosite curent depăşeşte 10.000. Numărul termenilor medicali pe care trebuie să si-i însuşească un medic este de aproximativ 250.000, iar specialiştii trebuie să cunoască peste un milion de fapte medicale.
Desigur că ideea acceptării tehnicii în sfera medicală şi-a făcut loc nu fără obiecţii şi suspiciuni, acordîndu-se totuşi medicului şi personalului mediu sanitar rolul cel mai însemnat - şi de fapt aşa şi este - în investigarea, descoperirea, tratarea şi vindecarea diferitelor afecţiuni. Fireşte, capacitatea medicului de diagnoză şi prognostic medical nu poate fi substituită ci doar îmbogăţită, ajutată, dezvoltată şi adaptată, deoarece individualizarea actului medical este o condiţie care nu mai trebuie demonstrată, iar dialogul medic - pacient este de neeludat, acesta depăşind în complexitatea sa rezultatele reci ale oricărei prelucrări numerice sau statistice în defavoarea informaţiilor calitative furnizate de acest dialog.
Păstrînd totuşi realitatea se impune un act de mediere între cele două direcţii de concepere a modului de elaborare a diagnosticului, pentru că şi datele, aspectele, exemplele sau imginile realizate de mijloacele tehnice, dar şi impresiile "culese" de la sursă, prin metoda anamnezei, trebuie să se constituie Într-o rezultantă profundă, completă şi fidelă care să ducă la un diagnostic precis şi să dea posibilitatea medicului, farmacistului şi cadrelor medii sanitare să asigure un tratament complex, complet şi eficient.
Pentru aceasta este usor de înţeles că experienţa medicului derivă din capacitatea lui de a reţine în memorie cît mai multe fapte şi cazuri observate, însuşite, iar unul din ajutoare – CALCULATORUL - este uneori de neînlocuit (datorită capacităţii de înregistrare - memorare, păstrare - redare). Desigur, calculatorul ne "ghidează " spre ce este "gîndirea" analitică, sintetică, critică, printr-o serie de operaţii logice care pot fi programate şi care trebuie interpretate, dezvoltate, amplificate de capacitatea profesională şi cultura specifică oricărui medic, farmacist şi cadru mediu sanitar. Se întelege astfel că în condiţiile evoluţiei informaţionale a societăţii umane, calculatorul, şi desigur şi în medicină, a devenit inevitabil, atît prin performanţele deosebite de stocare şi prelucrare a datelor, cît mai ales prin proprietatea de păstrare, conservare şi redare a acestora în timp rapid şi eficient. Este deja ştiut faptul că niciodată, nici o maşină, oricît ar fi ea de perfecţionată, nu poate întrece omul care a creato, dar calculatorul îl ajută pe medic, farmacist şi cadru mediu sanitar în stocarea şi prelucrarea unor aspecte clinice, farmacopeice, cu o rapiditate şi o precizie pe care specialistul nu le poate atinge. O altă proprietate a calculatorului este aceea că facilitează colectarea şi prelucrarea datelor clinice îi ajută să nu se omită şi să nu se neglijeze nici un element în formularea diagnosticului diferenţial, înlăturînd erorile şi omisiunile fireşti, omeneşti. Specialiştii, în general, nu susţin realizarea unui "diagnostic automatizat", elaborat de maşină, ci doar utilizarea calculatorului ca posesor al datelor introduse, mărindu-se astfel eficacitatea actului medical, simplificîndu-se şi înlăturîndu-se aspectele redundante, un adevărat "asistent" al medicului în diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor.
Cu ajutorul calculatorului medicul, farmacistul şi cadrul mediu sanitar se degrevează de aspectele nesemnificative care nu-i implică competenţa şi intervenţia imediată, oferindu-şi timp mai mult pentru cunoaştere, pentru intuirea şi investigarea bolii, pentru prescripţiile medicamentoase şi pentru omul pe care îl are în faţă.
Ca exemplu de interdisciplinaritate este bine să ne îndreptăm atenţia către medicii radiologi care trebuie să cunoască în profunzime pe lîngă profesiunea esenţială şi domeniile biochimiei, fizicii, electrotehnicii iar farmaciştii şi cadrele medii sanitare în general trebuie să dobîndească cunoştiinţe solide de informatică.
1. 1. 2 APARATURA MEDICALA
Deşi factorul decisiv în interpretarea datelor şi informaţiilor de laborator, de analiză şi sinteză este medicul, totuşi folosirea aparaturii tehnico-ştiinţifice, şi deci şI a calculatorului, poate angaja nu numai o interpretare a unor mărimi, a unor parametri specifici şi acceptaţi pe plan mondial, dar şi rezultatul, demersul pentru stabilirea unui diagnostic cît mai precis şi a unei căi de tratament cît mai adecvate. De aceea, sistemele informatice adaptate specificului medical sunt de cel mai înalt nivel ştiinţific, au un grad de precizie şi utilizare ridicat şi pot să evidenţieze cele mai intime aspecte, ca şi cele mai diverse moduri de manifestare a unui simptom. Ba mai mult, prin asimilarea microprocesoarelor, prin amplificarea funcţionalităţii instrumentarului, se obţine utilizarea mai eficientă a timpului, grăbirea actului de stabilire a diagnosticului, precum şi o intervenţie calificată şi oportună a specialistului.
În acest fel, rolul medicului creşte, ca de altfel şi posibilitatea de intervenţie continuă, precum şi sfera de interpretare şi corelare cu alte stări şi manifestări, cu alte simptomatologii şi rezultate obţinute în urma unor investigaţii şi tratamente de lungă durată. În urma unor studii desfăşurate în ţările avansate lumii, privind investiţiile şi costurile necesare unui laborator medical, pe cîţiva ani de zile, organizat pe principii tradiţionale şi în comparaţie cu altul ce are în dotare calculatoare electronice, s-a pus în evidenţă o diminuare considerabilă a cheltuielilor în cadrul celui de-al doilea laborator - cel computerizat - dublată şi de o mărire a siguranţei în obţinerea rezultatelor, analizelor biomedicale şi în stabilirea în mod implicit a unui diagnostic pe măsură.
Folosirea cu precădere a calculatorului în clinici facilitează şi posibilitatea înlăturării subiectivismului, interpretării datelor şi rezultatelor culese, dîndu-se o atenţie mai mare atît actului de stocare şi prelucrare a unor valori de "normal" ca şi de luarea în seamă a valorilor din afara limitelor de normal, cît şi obţinerii unei concluzii care să înlăture interpretările eronate.
De asemenea, sistemele de calcul reduc substanţial arsenalul metodelor şi tehnicilor de obţinere a buletinelor de analiză, înlăturarea celor care pot fi aproximative sau chiar greşite, calculatorul avînd posibilitatea să prelucreze datele de analizat în relaţii complexe şi punînd bazele unui diagnostic de rezultate coerente.
1. 1. 3 DIAGNOZA ŞI TRATAMENTUL
Deşi, conform medicinii tradiţionale care a dat bune rezultate şi la noi, o diversitate de metode ca ascultarea, palparea, luarea pulsului şi termometria, anamneza completă a bolnavului, mai reprezintă încă modalităţi sigure şi la îndemînă, pentru furnizarea "datelor de intrare" care îi dau posibilitatea medicului să stabilească cu oarecare precizie diagnosticul, boala pacientului consultat, totuşi astăzi aceste tehnici sunt îmbogăţite şi optimizate de investigaţii de tot felul (cu raze X, tomografii, termografii, scintigrafii, echografii, imagini protonice, etc.). Aceste variante de selectare şi de interpretare a datelor cu ajutorul calculatoarelor dau posibilitatea comparării stărilor şi manifestărilor, realizează afişarea semnelor care indică stările de real şi de anormal şi măresc astfel precizia diagnosticelor posibile ]i a tratamentelor specifice.
Astăzi, se acceptă tot mai mult modelul mecanismului automat sistemului în sfera diagnosticului asistat de calculator, care să ducă la culegerea, prelucrarea şi interpretarea datelor şi să-l ajute pe medic, la elaborarea celui mai prezumtiv diagnostic. Acest model se bazează pe transmiterea la calculator a elementelor de simptomatologie observate de specialist şi de cadrele medii sanitare, care pe baza investigaţiilor efectuate în prima etapă dau un diagnostic prezumtiv, cu posibilitatea unui diagnostic diferenţial ulterior.
De asemenea, sistemul specializat poate să asigure în urma acestui aspect ponderi probabilistice de diagnostic, avînd la bază anumite date şi informaţii izomorfice asigurate, sprijinind în acest fel posibilitatea unui diagnostic diferenţiat pe criterii logice.
Calea de urmat şi chiar tipul de reţetă şi de schemă de tratament, combinaţiile şi asocierile de doze medicamentoase pot fi realizate pe baza datelor furnizate de bazele de date de pe calculator, ceea ce îi dă posibilitatea specialistului să facă investigaţii mai ample şi mai diverse, mai concrete privind starea reală, de fapt a pacientului. De exemplu, o cardiogramă stocată poate fi comparată cu zeci de mii de modele posibile şi, pe baza concluziilor trase, se poate stabili un diagnostic cît mai aproape de adevăr.
Modelul matematic al diagnosticării automate a preocupat şi preocupă pe medici, matematicieni, informaticieni, fiind o rezultantă a unor cercetări şi eforturi interdisciplinare şi are ca punct de plecare compararea cu o bază de date statistice, pe care numai calculatorul le poate asigura iar medicul le poate interpreta. Folosind în primul rînd aceste elemente, dar şi capacitatea sa euristică, intuitivă, medicul are posibilitatea stabilirii unui diagnostic diferenţial.
Un accent deosebit se pune pe promovarea sistemelor grafice, a imagisticii şi dinamicii de specific în elaborarea diagnosticului pe baza datelor furnizate de calculator. De exemplu, în ortopedie, gastroenterologie aspectele de imagistică şi dinamică radiologică ca si în alte specialităţi acestea au un rol determinant.
Exemple:
1) SISTEMUL EMI - sistem cibernetic de investigaţie şi diagnostic medical, cu care se realizează în mod curent tomografia transaxială computerizată tridimensională, cu cele mai bune rezultate în neuro - chirurgie. Rezultatele de analiză afişate pe display sunt consecinţa investigării cu raze X ce parcurg circular şi longitudinal întregul organism. Cu ajutorul acestei metode sunt cercetate şi ţesuturile moi prin evidenţierea contururilor lor în mod automat - aspect excepţional, foarte necesar în neuro - chirurgie.
2) FOLOSIREA CALCULATOARELOR IN LABORATOARELE DE MEDICINĂ NUCLEARĂ: Folosirea calculatoarelor în laboratoarele de medicină nucleară dă posibilitatea înregistrării pe display a imaginii color a părţilor de organe şi chiar a organelor investigate, stocarea în memorie a acestor imagini, precum şi posibilitatea de interpretare a modificărilor posibile în ritmul investigaţiei. Medicul şi asistentul medical pot analiza şi interveni asupra imaginii, mărind zona de interes, translatînd-o într-o poziţie convenabilă şi completînd-o, eventual cu date de laborator şi personal.
În final, pe baza acestor informaţii calculatorul este în măsură să asigure elementele unui posibil diagnostic şi să stabilească scheme de tratament, bineînţeles pe baza unor programe elaborate anterior.
3) CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ - Cu ajutorul calculatorului pot să se înregistreze toate aspectele clinice şi interpretarea lor, etiologia şi terapeutica şi să se pună, la cerere, la dispoziţia personalului medical. Totodată se pot introduce informaţii de ultimă oră printr - un sistem eficace de stocare, sistematizare, distribuire şi procesare a acestora. De asemenea, cu ajutorul calculatorului s-au constituit bănci şi baze de date, dicţionare de noţiuni şi termeni de specialitate ce facilitează documentarea completă, la zi a cercetătorilor asupra unor aspecte de referinţă.
O altă facilitate este aceea că se pot furniza titluri de lucrări şi rezumatul acestora, după care, opţional, lucrarea se poate edita complet. Astfel, multiplele date clinice şi biologice necesare unei cercetări ştiinţifice, dificil de obţinut cînd sunt dispersate devin uşor de stăpînit cu ajutorul calculatorului. De asemenea, calculatorul ajută la analiza statistică a observaţiilor clinice de rutină sau culese în vederea cercetării, precum şi la utilizarea pe criterii accesibile, ştiinţifice, corecte.
În concluzie, introducerea calculatorului în medicină prezintă multiple avantaje, facilitînd numeroase tehnici (diagnostice, terapeutici de statistică, depistări în masă a unor boli grăbind intervenţia de specialitate în timpi optimi şi cu metodologii pertinente, adecvate).
1. 2 INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ ŞI DOMENIILE SALE DE APLICABILITATE
Progresul tehnologic şi acceptarea pe scară tot mai largă a calculatoarelor atît de către cei care acordă îngrijiri de sănătate cît si de către pacienţi, este astăzi o realitate.
În viziunea globală a unei societăţi informaţionale, prestatorii de servicii de sănătate vor acorda servicii de înaltă calitate, folosind o infrastructură informaţională mondială pentru sănătate. O staţie de lucru inteligentă (de procesare informaţionala) va fi o componentă esenţială în realizarea acestei viziuni şi va conecta profesioniştii din domeniu la dinamica unui serviciu de mare eficienţă.
Îngrijirea acordată pacienţilor (nursing în limba engleză) este o profesie din domeniul serviciilor de sănătate care are drept obiect menţinerea şi promovarea sănătăţii, precum şi prevenirea îmbolnăvirilor. Îngrijirea pacienţilor este asigurată de asistentul medical.
Deşi există diferite modele conceptuale care fixează cadrul practicilor de îngrijire a pacientului, toate au la bază ideea că o persoană trebuie privită ca un organism în ansamblu şi care are dreptul la o bună stare de sănătate. În funcţie de modelul conceptual al practicilor de îngrijire a pacientului, modalităţile de intervenţie diferă, dar toate recunosc nursingul ca o ştiinţă, rolul său în dezvoltarea cercetării practice şi teoretice în scop de prevenire a îmbolnăvirii şi promovării stării de sănătate.
Menirea asistentului medical este complexă; el trebuie să diagnosticheze alterările stării de sănătate şi să prescrie intervenţii de îngrijire specifice; trebuie sa promoveze un nivel optim al stăriide sănătate şi să prevină îmbolnăvirea, să menţiă starea de sănătate şi să asiste pacientul în stare terminală.
Procesul de acordare a îngrijirilor reprezintă o activitate laborioasă, orientată spre un scop bine organizat, ştiinţific şi pragmatic care poate fi evaluată, fiind generată de necesitatea unei abordări structurate a prestării serviciilor de sănătate. Asistentul medical identifică problemele, pune un diagnostic de îngrijire, planifică, implementează şi evaluează îngrijirile. În acest fel, procesul de acordare a îngrijirilor constituie un cadru care justifică şi validează îngrijirea unui pacient şi prezintă toate caracteristicile proprii metodei ştiintifice de rezolvare a unei probleme. Pentru fiecare diagnostic de îngrijire se stabilesc obiective pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru fiecare obiectiv se stabilesc variante, se identifică punctele critice şi rezultatele scontate. Procesul de acordare a îngrijirilor este reflectat în dosarul de îngrijiri elaborat de asistentul medical. Mult timp majoritatea asistentilor medicali au considerat că îngrijirea propriu-zisă a pacientului este un proces diferit de cel al elaborării dosarului de îngrijiri.
Documentarea procesului de îngrijire este consumatoare de timp, timp ce ar putea fi poate folosit pentru asistarea pacientului, dar există şi o unanimă recunoaştere că procesul de acordare a îngrijirilor şi cel de documentare nu pot fi separate. Activitatea de acordare a îngrijirilor nu poate fi evaluată atîta timp cat nu se consultă documentaţia îngrijirilor. Calitatea îngrijirilor acordate unui pacient din momentul internării şi pînă la externare nu poate fi atestată decît pe baza informaţiilor din dosarul de îngrijiri.
Pentru ca îngrijirea pacientului să-şi găsească locul în societatea informaţională nu este suficient să se creeze sisteme informatice pentru nursing, trebuie să se plece de la structurarea informaţiei proprii nursingului. Aceasta însemna că textul liber al documentaţiei de nursing trebuie, într-o primă etapă, tradus într-un limbaj al nursingului. Apoi, folosind un sistem de codificare standard, acesta va putea fi captat în dosarul electronic al pacientului.
1. 1 MEDICINA ŞI CALCULATORUL ELECTRONIC.
Medicina, în diverse forme de manifestare este una din cele mai vechi şi mai cuprinzătoare discipline din cîte a cunoscut omul pe Pămînt, ea apărînd odată cu conştiinţa de sine, în momentul în care individul a realizat imaginea existentei sale limitate în timp şi, totodată, dorinţa de a învinge timpul, de a cuceri alte şi alte secvenţe temporale, cu scopul depăşirii sau negării ideii de sfîrsit.
Asadar, putem afirma că această ramură a ştiintei, foarte complexă, a fost generată de necesitatea păstrării stării de conştienţă a omului în acest spatiu şi în aceste coordonate, existentiale, de faptul că odată cu naşterea, cu începuturile vieţii, omul si-a dat seama de "marea trecere" şi de nimicnicia sfîrşitului obiectiv.
Poate că ea are şi esentă divină; în mod cert o semnificatie extraumană pentru că dacă nu există răspuns la întrebarea: "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa ?" sau omul l-a creat pe Dumnezeu din nevoia lăuntrică, greu de explicat de a-şi afla în timpul vietii un reazem, un ocrotitor, un protector moral şi, după marele sfîrşit, de a-şi imagina, de a-şi proiecta o continuare în alte forme, fireşte a existenţei terestre.
Dar, medicina a venit însă şi ca un răspuns la atătea şi atătea alte întrebări, idei şi fapte neconfirmate, omul încercînd să-si găsească o concreteţe a rezolvărilor vieţii şi o soluţionare a fenomenelor greu de înţeles şi de explicat.
În evoluţia medicinii, datorită complexităţii nevoilor şi trebuinţelor umane, dar şi ca urmare a dezvoltării stiinţelor conexe, aceasta şi-a asumat ca obiect strict de studiu şi investigaţie numai păstrarea şi restabilirea sănătăţii, determinînd prin mijloace, la început empirice, apoi din ce în ce mai evoluate, procesele fizice, chimice şi biologice care stau la baza vieţii, ca şi funcţiile şi structurile cele mai intime ale organismului uman, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor, precum şi metodele de identificare şi tratare, precum şi de prevenire a manifestărilor specifice organismului uman.
Printr-o extraordinară cuprindere a manifestărilor fiinţei umane şi o aprofundare, o specializare a determinării acestora s-a ajuns, ca revers al fenomenelor, ca medicina să fie o rezumare la cel mai înalt grad al ştiinţei, între două stări, cea de boală şi cea de sănătate. In esenţă, chiar asa şi este, pentru că întregul arsenal ştiinţific de profil de pe plan mondial este consacrat ideii de combatere a bolii.
Într-o accepţiune mai largă, medicina însă, se stie, se ocupă şi de omul sănătos, şi mai ales de acesta, pentru a-i asigura o existenţă normală şi pentru a preîntîmpina momentul de contractare a bolii. De aceea, trebuie - mai ales la începutul mileniului III - văzută această disciplină în amploarea ei sistemică, în toate conexiunile şi interferenţele cu dimensiunea biologicului, a viului, a vieţii în general.
Accepţiunea sistemică presupune înţelegerea medicinei şi a celui care o însuşeşte şi o practică ca pe un fenomen ce incumbă cunoaştere amplă, multi şi interdisciplinară, multivalentă şi multilaterală, deoarece un cadru medical adevărat, competent trebuie să aibă o cultură profesională temeinică, sub raportul calitătii actului învăţării, dar şi o cultură generală vastă, o capacitate creativă, un mare potenţial intuitiv, o deosebită structură spirituală care să-i confere mobilitate permanentă personalităţii sale şi nu în ultimul rînd o conştiinţă şi o moralitate impecabile, o credinţă profundă în valoarea umană şi chiar divină a actului pe care îl săvîrseşte, închinat apărării celui mai de preţ dar pe Pămînt: VIAŢA.
1. 1. 1 NECESITATEA FOLOSIRII CALCULATORULUI ÎN DOMENIUL MEDICAL
Evoluţia rapidă a ştiinţei şi tehnicii universale în secolul XX presupune o interrelaţionare şi o întrepătrundere între multiplele sfere ale cunoaşterii, respectîndu-se opţiunile şi tendinţele tot mai evidente, mai pertinente ale analiştilor şi cercetătorilor spre exprimarea aspectelor legice şi logice ale dezvoltării ştiinţelor actuale şi aplicarea cît mai fidelă a acestor atribute pe cea mai necesară şi mai însemnată latură a cercetării omeneşti - cea din domeniul medicinii. De aceea, cu multe zeci de ani în urmă s-a dorit, şi s-a reuşit în bună parte, introducerea elementelor tehnicii în diferite ramuri şi subramuri ale medicinii (diagnostic, terapeutică), mai întîi sub accepţiunea unor metode fizico-chimice, apoi a unei aparaturi mai simple la început dar deosebit de complexă în zilele noastre, chiar sofisticată, pînă la pătrunderea definitivă a calculatoarelor electronice şi punerea acestora în slujba omului, a bolnavului, pentru redarea stării de sănătate.
Volumul cunoştinţelor medicale a avut şi are o evoluţie explozivă. Dacă la începutul secolului XX se catalogaseră 3.000 de afecţiuni, astazi numărul acestora a depăşit 10.000. În fiecare an apar minim 300 medicamente noi, iar numărul celor folosite curent depăşeşte 10.000. Numărul termenilor medicali pe care trebuie să si-i însuşească un medic este de aproximativ 250.000, iar specialiştii trebuie să cunoască peste un milion de fapte medicale.
Desigur că ideea acceptării tehnicii în sfera medicală şi-a făcut loc nu fără obiecţii şi suspiciuni, acordîndu-se totuşi medicului şi personalului mediu sanitar rolul cel mai însemnat - şi de fapt aşa şi este - în investigarea, descoperirea, tratarea şi vindecarea diferitelor afecţiuni. Fireşte, capacitatea medicului de diagnoză şi prognostic medical nu poate fi substituită ci doar îmbogăţită, ajutată, dezvoltată şi adaptată, deoarece individualizarea actului medical este o condiţie care nu mai trebuie demonstrată, iar dialogul medic - pacient este de neeludat, acesta depăşind în complexitatea sa rezultatele reci ale oricărei prelucrări numerice sau statistice în defavoarea informaţiilor calitative furnizate de acest dialog.
Păstrînd totuşi realitatea se impune un act de mediere între cele două direcţii de concepere a modului de elaborare a diagnosticului, pentru că şi datele, aspectele, exemplele sau imginile realizate de mijloacele tehnice, dar şi impresiile "culese" de la sursă, prin metoda anamnezei, trebuie să se constituie Într-o rezultantă profundă, completă şi fidelă care să ducă la un diagnostic precis şi să dea posibilitatea medicului, farmacistului şi cadrelor medii sanitare să asigure un tratament complex, complet şi eficient.
Pentru aceasta este usor de înţeles că experienţa medicului derivă din capacitatea lui de a reţine în memorie cît mai multe fapte şi cazuri observate, însuşite, iar unul din ajutoare – CALCULATORUL - este uneori de neînlocuit (datorită capacităţii de înregistrare - memorare, păstrare - redare). Desigur, calculatorul ne "ghidează " spre ce este "gîndirea" analitică, sintetică, critică, printr-o serie de operaţii logice care pot fi programate şi care trebuie interpretate, dezvoltate, amplificate de capacitatea profesională şi cultura specifică oricărui medic, farmacist şi cadru mediu sanitar. Se întelege astfel că în condiţiile evoluţiei informaţionale a societăţii umane, calculatorul, şi desigur şi în medicină, a devenit inevitabil, atît prin performanţele deosebite de stocare şi prelucrare a datelor, cît mai ales prin proprietatea de păstrare, conservare şi redare a acestora în timp rapid şi eficient. Este deja ştiut faptul că niciodată, nici o maşină, oricît ar fi ea de perfecţionată, nu poate întrece omul care a creato, dar calculatorul îl ajută pe medic, farmacist şi cadru mediu sanitar în stocarea şi prelucrarea unor aspecte clinice, farmacopeice, cu o rapiditate şi o precizie pe care specialistul nu le poate atinge. O altă proprietate a calculatorului este aceea că facilitează colectarea şi prelucrarea datelor clinice îi ajută să nu se omită şi să nu se neglijeze nici un element în formularea diagnosticului diferenţial, înlăturînd erorile şi omisiunile fireşti, omeneşti. Specialiştii, în general, nu susţin realizarea unui "diagnostic automatizat", elaborat de maşină, ci doar utilizarea calculatorului ca posesor al datelor introduse, mărindu-se astfel eficacitatea actului medical, simplificîndu-se şi înlăturîndu-se aspectele redundante, un adevărat "asistent" al medicului în diagnosticul şi tratamentul afecţiunilor.
Cu ajutorul calculatorului medicul, farmacistul şi cadrul mediu sanitar se degrevează de aspectele nesemnificative care nu-i implică competenţa şi intervenţia imediată, oferindu-şi timp mai mult pentru cunoaştere, pentru intuirea şi investigarea bolii, pentru prescripţiile medicamentoase şi pentru omul pe care îl are în faţă.
Ca exemplu de interdisciplinaritate este bine să ne îndreptăm atenţia către medicii radiologi care trebuie să cunoască în profunzime pe lîngă profesiunea esenţială şi domeniile biochimiei, fizicii, electrotehnicii iar farmaciştii şi cadrele medii sanitare în general trebuie să dobîndească cunoştiinţe solide de informatică.
1. 1. 2 APARATURA MEDICALA
Deşi factorul decisiv în interpretarea datelor şi informaţiilor de laborator, de analiză şi sinteză este medicul, totuşi folosirea aparaturii tehnico-ştiinţifice, şi deci şI a calculatorului, poate angaja nu numai o interpretare a unor mărimi, a unor parametri specifici şi acceptaţi pe plan mondial, dar şi rezultatul, demersul pentru stabilirea unui diagnostic cît mai precis şi a unei căi de tratament cît mai adecvate. De aceea, sistemele informatice adaptate specificului medical sunt de cel mai înalt nivel ştiinţific, au un grad de precizie şi utilizare ridicat şi pot să evidenţieze cele mai intime aspecte, ca şi cele mai diverse moduri de manifestare a unui simptom. Ba mai mult, prin asimilarea microprocesoarelor, prin amplificarea funcţionalităţii instrumentarului, se obţine utilizarea mai eficientă a timpului, grăbirea actului de stabilire a diagnosticului, precum şi o intervenţie calificată şi oportună a specialistului.
În acest fel, rolul medicului creşte, ca de altfel şi posibilitatea de intervenţie continuă, precum şi sfera de interpretare şi corelare cu alte stări şi manifestări, cu alte simptomatologii şi rezultate obţinute în urma unor investigaţii şi tratamente de lungă durată. În urma unor studii desfăşurate în ţările avansate lumii, privind investiţiile şi costurile necesare unui laborator medical, pe cîţiva ani de zile, organizat pe principii tradiţionale şi în comparaţie cu altul ce are în dotare calculatoare electronice, s-a pus în evidenţă o diminuare considerabilă a cheltuielilor în cadrul celui de-al doilea laborator - cel computerizat - dublată şi de o mărire a siguranţei în obţinerea rezultatelor, analizelor biomedicale şi în stabilirea în mod implicit a unui diagnostic pe măsură.
Folosirea cu precădere a calculatorului în clinici facilitează şi posibilitatea înlăturării subiectivismului, interpretării datelor şi rezultatelor culese, dîndu-se o atenţie mai mare atît actului de stocare şi prelucrare a unor valori de "normal" ca şi de luarea în seamă a valorilor din afara limitelor de normal, cît şi obţinerii unei concluzii care să înlăture interpretările eronate.
De asemenea, sistemele de calcul reduc substanţial arsenalul metodelor şi tehnicilor de obţinere a buletinelor de analiză, înlăturarea celor care pot fi aproximative sau chiar greşite, calculatorul avînd posibilitatea să prelucreze datele de analizat în relaţii complexe şi punînd bazele unui diagnostic de rezultate coerente.
1. 1. 3 DIAGNOZA ŞI TRATAMENTUL
Deşi, conform medicinii tradiţionale care a dat bune rezultate şi la noi, o diversitate de metode ca ascultarea, palparea, luarea pulsului şi termometria, anamneza completă a bolnavului, mai reprezintă încă modalităţi sigure şi la îndemînă, pentru furnizarea "datelor de intrare" care îi dau posibilitatea medicului să stabilească cu oarecare precizie diagnosticul, boala pacientului consultat, totuşi astăzi aceste tehnici sunt îmbogăţite şi optimizate de investigaţii de tot felul (cu raze X, tomografii, termografii, scintigrafii, echografii, imagini protonice, etc.). Aceste variante de selectare şi de interpretare a datelor cu ajutorul calculatoarelor dau posibilitatea comparării stărilor şi manifestărilor, realizează afişarea semnelor care indică stările de real şi de anormal şi măresc astfel precizia diagnosticelor posibile ]i a tratamentelor specifice.
Astăzi, se acceptă tot mai mult modelul mecanismului automat sistemului în sfera diagnosticului asistat de calculator, care să ducă la culegerea, prelucrarea şi interpretarea datelor şi să-l ajute pe medic, la elaborarea celui mai prezumtiv diagnostic. Acest model se bazează pe transmiterea la calculator a elementelor de simptomatologie observate de specialist şi de cadrele medii sanitare, care pe baza investigaţiilor efectuate în prima etapă dau un diagnostic prezumtiv, cu posibilitatea unui diagnostic diferenţial ulterior.
De asemenea, sistemul specializat poate să asigure în urma acestui aspect ponderi probabilistice de diagnostic, avînd la bază anumite date şi informaţii izomorfice asigurate, sprijinind în acest fel posibilitatea unui diagnostic diferenţiat pe criterii logice.
Calea de urmat şi chiar tipul de reţetă şi de schemă de tratament, combinaţiile şi asocierile de doze medicamentoase pot fi realizate pe baza datelor furnizate de bazele de date de pe calculator, ceea ce îi dă posibilitatea specialistului să facă investigaţii mai ample şi mai diverse, mai concrete privind starea reală, de fapt a pacientului. De exemplu, o cardiogramă stocată poate fi comparată cu zeci de mii de modele posibile şi, pe baza concluziilor trase, se poate stabili un diagnostic cît mai aproape de adevăr.
Modelul matematic al diagnosticării automate a preocupat şi preocupă pe medici, matematicieni, informaticieni, fiind o rezultantă a unor cercetări şi eforturi interdisciplinare şi are ca punct de plecare compararea cu o bază de date statistice, pe care numai calculatorul le poate asigura iar medicul le poate interpreta. Folosind în primul rînd aceste elemente, dar şi capacitatea sa euristică, intuitivă, medicul are posibilitatea stabilirii unui diagnostic diferenţial.
Un accent deosebit se pune pe promovarea sistemelor grafice, a imagisticii şi dinamicii de specific în elaborarea diagnosticului pe baza datelor furnizate de calculator. De exemplu, în ortopedie, gastroenterologie aspectele de imagistică şi dinamică radiologică ca si în alte specialităţi acestea au un rol determinant.
Exemple:
1) SISTEMUL EMI - sistem cibernetic de investigaţie şi diagnostic medical, cu care se realizează în mod curent tomografia transaxială computerizată tridimensională, cu cele mai bune rezultate în neuro - chirurgie. Rezultatele de analiză afişate pe display sunt consecinţa investigării cu raze X ce parcurg circular şi longitudinal întregul organism. Cu ajutorul acestei metode sunt cercetate şi ţesuturile moi prin evidenţierea contururilor lor în mod automat - aspect excepţional, foarte necesar în neuro - chirurgie.
2) FOLOSIREA CALCULATOARELOR IN LABORATOARELE DE MEDICINĂ NUCLEARĂ: Folosirea calculatoarelor în laboratoarele de medicină nucleară dă posibilitatea înregistrării pe display a imaginii color a părţilor de organe şi chiar a organelor investigate, stocarea în memorie a acestor imagini, precum şi posibilitatea de interpretare a modificărilor posibile în ritmul investigaţiei. Medicul şi asistentul medical pot analiza şi interveni asupra imaginii, mărind zona de interes, translatînd-o într-o poziţie convenabilă şi completînd-o, eventual cu date de laborator şi personal.
În final, pe baza acestor informaţii calculatorul este în măsură să asigure elementele unui posibil diagnostic şi să stabilească scheme de tratament, bineînţeles pe baza unor programe elaborate anterior.
3) CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ - Cu ajutorul calculatorului pot să se înregistreze toate aspectele clinice şi interpretarea lor, etiologia şi terapeutica şi să se pună, la cerere, la dispoziţia personalului medical. Totodată se pot introduce informaţii de ultimă oră printr - un sistem eficace de stocare, sistematizare, distribuire şi procesare a acestora. De asemenea, cu ajutorul calculatorului s-au constituit bănci şi baze de date, dicţionare de noţiuni şi termeni de specialitate ce facilitează documentarea completă, la zi a cercetătorilor asupra unor aspecte de referinţă.
O altă facilitate este aceea că se pot furniza titluri de lucrări şi rezumatul acestora, după care, opţional, lucrarea se poate edita complet. Astfel, multiplele date clinice şi biologice necesare unei cercetări ştiinţifice, dificil de obţinut cînd sunt dispersate devin uşor de stăpînit cu ajutorul calculatorului. De asemenea, calculatorul ajută la analiza statistică a observaţiilor clinice de rutină sau culese în vederea cercetării, precum şi la utilizarea pe criterii accesibile, ştiinţifice, corecte.
În concluzie, introducerea calculatorului în medicină prezintă multiple avantaje, facilitînd numeroase tehnici (diagnostice, terapeutici de statistică, depistări în masă a unor boli grăbind intervenţia de specialitate în timpi optimi şi cu metodologii pertinente, adecvate).
1. 2 INTELIGENŢA ARTIFICIALĂ ŞI DOMENIILE SALE DE APLICABILITATE
1. 2. 1. INTRODUCERE
Deja larg acceptată, noţiunea de inteligenţă artificială a apărut pentru prima dată în SUA în 1956, fiind atribuită profesorului J. McCarty.
Conceptul însă s-a definitivat mult mai tîrziu, nici astăzi nu există o unanimitate de păreri privind semnificaţia şi conţinutul acestei noţiuni, deşi încă din anii '60 de aceasta s-au ocupat mai multe institute şi universităţi.
In prezent, se consideră că inteligenţa artificială este un domeniu ştiinţific interdisciplinar (vezi figura) al cărui scop principal de studiu şi de aplicaţie îl constituie imitarea proceselor de gîndire şi manifestare a omului, incluzînd sisteme de luare a deciziilor, roboţi adaptabili, concepţii de recunoastere (sinteza vorbirii si prelucrarea imaginilor).
Scopul inteligenţei artificiale este de a reproduce ceea ce se întîmplă în cazurile în care creierul alege dintre multiplele soluţii, tocmai pe cea care corespunde unei situaţii foarte complexe. Cu alte cuvinte, se încearcă rezolvarea cu mijloace automate a unor sarcini logice neformale şi euristice, cu prelucrarea simbolică a informaţiilor.
Comparaţia între competenţa umană şi cea artificială dezvăluie avantajele şi limitele acesteia din urmă.
Deja larg acceptată, noţiunea de inteligenţă artificială a apărut pentru prima dată în SUA în 1956, fiind atribuită profesorului J. McCarty.
Conceptul însă s-a definitivat mult mai tîrziu, nici astăzi nu există o unanimitate de păreri privind semnificaţia şi conţinutul acestei noţiuni, deşi încă din anii '60 de aceasta s-au ocupat mai multe institute şi universităţi.
In prezent, se consideră că inteligenţa artificială este un domeniu ştiinţific interdisciplinar (vezi figura) al cărui scop principal de studiu şi de aplicaţie îl constituie imitarea proceselor de gîndire şi manifestare a omului, incluzînd sisteme de luare a deciziilor, roboţi adaptabili, concepţii de recunoastere (sinteza vorbirii si prelucrarea imaginilor).
Scopul inteligenţei artificiale este de a reproduce ceea ce se întîmplă în cazurile în care creierul alege dintre multiplele soluţii, tocmai pe cea care corespunde unei situaţii foarte complexe. Cu alte cuvinte, se încearcă rezolvarea cu mijloace automate a unor sarcini logice neformale şi euristice, cu prelucrarea simbolică a informaţiilor.
Comparaţia între competenţa umană şi cea artificială dezvăluie avantajele şi limitele acesteia din urmă.
| Competenţa umană | Competenţa artificială |
| Trecătoare | Permanentă |
| Transfer dificil | Transfer rapid |
| Documentare dificilă | Documentare usoară |
| Imprevizibilă (spontană) | Coerentă (interdependentă tehnic) |
| Personală | Accesibilă (schematizată) |
| Neverificabilă | Verificabilă |
| Creatoare | De rutină (de program) |
| Adaptivă | Rigidă (rece) |
| Comunicaţie senzorială | Comunicaţie simbolică |
| Amplă | Restrînsă |
| În creştere | Statică |
| Bun simţ (flexibilă, extensivă) | Inflexibilă |
| Individuală (specifică) | Integrabilă (reproductibilă) |
Totusi, în numeroase situaţii ale vieţii reale, raţionamentul deductiv este neadecvat, nu pentru că ar putea furniza răspunsuri greşite, ci pentru că dă naştere la unele enunţuri juste, dar neadecvate situaţiei date. Acest lucru este cu atît mai mai periculos, cu cît situaţia este mai complexă, iar răspunsul este mai logic, mai just.
Intervine în acest moment, nuanţarea raţionamentului - aspect care în domeniul medical este relevant - gradualitatea adaptabilului, pentru că nu tot ceea ce este just este şi potrivit rezolvării situaţiei date. Acest lucru se datoreşte în principal, faptului că situaţiile complexe nu pot fi separate cu absolută certitudine de celelalte cazuri, existînd interacţiuni care rămîn complet sau incomplet dezvăluite, dar a căror implicaţii, în unele momente, pot fi hotărîtoare.
Începută cu dezvoltarea logicii formale şi a psihologiei cunoaşterii, continuată, pe măsura creşterii posibilităţilor de prelucrare a calculatoarelor, cu dezvoltarea psihologiei de prelucrare automată a informaţiilor, realizarea primelor limbaje de programe - LISP - a roboţilor adaptabili şi a sistemelor expert, inteligenţa artificială a dat naştere la o nouă profesiune - ingineria cunoştiinţelor. (In cadrul generaţiei a 5-a de calculatoare cunoştinţa este considerată conceptul de bază în locul informaţiei)
După anul 1981 apare saltul semnificativ al trecerii de la teorie la practică şi conturarea precisă a patru direcţii de acţiune (vezi figura):
1. Limbajele naturale de prelucrare sunt destinate dialogului natural om-calculator, escaladîndu-se astfel bariera accesului exclusiv al specialiştilor la calculatoare; au fost deja realizate echipamente de sinteză - recunoaştere a vorbirii cu ajutorul cărora calculatoarele pot identifica circa 2000 de cuvinte vorbite în limba engleză;
2. Vederea artificială implică în primul rînd recunoaşterea formelor şi în\ţlegerea ansamblului scenelor vizuale ş a semnificaţei fiecăui element component în parte; au fost deja realizate camere de luat vederi cu digitalizarea automată a imaginilor şi mijloacelor de programare pentru prelucrarea acestora;
3. Sistemele expert reprezintă direcţia cea mai dezvoltată a inteligenţei artificiale, fiind în esenţă, programe care utilizează cunoştiinţe şi raţionamente (inferenţe) pentru rezolvarea problemelor care solicită o expertiză umană; sunt deja în funcţiune circa 300 de sisteme, avînd un ritm anual de creştere foarte mare;
4. Roboţii adaptabili la situaţiile reale, complexe, cu o largă gamă de aplicaţii, inclusiv în domeniul medical
2. PROCESAREA ACTIVITĂŢII ÎN STAŢIONARE, SECŢII ŞI CABINETE MEDICALE ALE UNITĂŢILOR SANITARE.
Rapoartele şi înregistrările activităţilor în staţionare, secţii şi cabinete medicale se execută în principal manual, solicită personal de strictă specialitate şi timp favorabil de lucru. Ele pot fi grupate în operaţii de muncă intelectuală şi elemente de muncă fizică.
Elementele de muncă intelectuală ale activităţilor specifice unităţilor sanitare se referă la recunoaşterea şi accesarea datelor, prelucrarea de informaţii directe şi din corespondeţe, clasificarea documentelor, întocmirea de note documentare, reţete, documentaţii de specialitate, explicaţii, generalizări, sintetizări, luarea de decizii, dictarea de corespondenţă, proiectări, perspectivări cu specific medical.
Activitatea de muncă fizică se referă la primirea documentelor, înregistrarea, sortarea, scrierea, copierea, numărarea, controlul, multiplicarea, sistematizarea şi păstrarea lor, prelucrarea de informaţii, date, faximile şi altele.
Activităţle în staţionare, secţii şi cabinete medicale au fost studiate, analizate şi divizate în asa zisele operaţii de birou fundamentale. Orice lucrare de birou reprezintă îndeplinirea uneia sau mai multor operaţii primare,
În domeniul medical se pot considera următoarele categorii de operaţii fundamentale:
- legătura sau comunicarea informaţiei care constă în transportul, prelucrarea si transmiterea acesteia între diferite persoane, cabinete, secţii sau instituţii de profil;
- înregistrarea sau fixarea primară a informaţiilor;
- copierea sau reproducerea informaţiei, trecerea datelor de pe un document în altul;
- controlul sau compararea unui mesaj cu altul, studierea şi aprecierea datelor;
- reconvertirea unor elemente;
- păstrarea sau depunerea informaţieiîn dosare şi arhive.
Fiecare operaţie reprezintă o combinaţie de elemente de muncă intelectuală şi fizică. Într-un caz elementele de muncă intelectuală pot fi mici ca volum (transcrierea informaţiei de pe un document medical pe altul), iar în alt caz acestea sunt ample şi complexe (efectuarea de calcule, iar ponderea muncii fizice este mică).
Pentru comparaţia unor date biomedicale statistice, pentru analizarea unor tendinţe de dezvoltare a unor direcţii de cercetare sau efectuarea altor activităţi specifice sunt necesare procese intelectuale complexe şi dificile care solicită şi implică abilităţi de inteligenţă şi cultură profesională.
Prin loc de muncă automatizat se înţelege un punct lucrativ in care echipamentul de prelucrare şi transmitere a datelor se foloseşte pentru intensificarea activităţii personalului şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă al acestuia.
Ansamblul mijloacelor de automatizare, de comunicaţii, de asigurare cu programe, documentaţie şi programe care asigură automatizarea activităţii în instituţiile de profil nu are deocamdată o denumire precisă. Se întâlnesc mai multe denumiri precum: computerizarea instituţiei, sisteme informativ-administrativ, birotică, sisteme integrate de birou. Dintre acestea cea mai uzitată este cea de birotică.
Direcţii ale informatizării activităţilor medicale şi sanitare
Eficacitatea activităţii desfăşurate de personalul de conducere este determinat de profunzimea şi competenţa deciziilor luate; acestea la rândul lor nu sunt posibile în timp scurt fără organizarea primirii şi prelucrării unui volum mare de informaţie diversă.
Tehnica de calcul se poate utiliza în sfera activităţilor de conducere pentru automatizarea unui şir intreg de procese de muncă cum sunt:
- păstrarea sau stocarea informaţiei şi oferirea ei la timp cadrelor medicale de conducere;
- prelucrarea informaţiei şi a datelor, adică trecerea lor dintr - o formă de reprezentare în alta (de exemplu din documente şi dări de seamă în tabele specializate);
- rezolvarea de probleme ale conducerii operative a institutelor de cercetare, spitalelor de profil, secţiilor, cabinetelor medicale;
- întocmirea de rapoarte, planuri de colaborare schimburi de informaţii între diverse secţii, instituţii şi organizaţii medicale.
Aceste procese au unele trăsături caracteristice nu numai în ceea ce priveşte conţinutul informaţiei folosite şi tehnologia prelucrărilor, dar şi a complexităţii folosite pentru automatizarea lor, a mijloacelor de calcul şi participării factorului uman la aceste acţiuni. De aceea în mod corespunzător se cunosc din literatura de specialitate şi câteva direcţii de baza ale automatizării proceselor activităţii de conducere.
Prima se referă la automatizarea activităţilor de cabinet si evidentă în scopul ridicării productivităţii muncii de conducere şi reducerii volumului documentaţiilor de diverse tipuri. Se automatizează culegerea şi prelucrarea manuală a informaţiilor, obţinerea, fixarea şi transportul pe suporţi de informaţii, distribuirea, realizarea unor noi informaţii, multiplicarea, distrugerea, transmiterea datelor la alte substructuri de specific. Formele de bază pentru materializarea acestor direcţii sunt automatizarea instrumentarului de birou prin introducerea microcalculatoarelor şi prin crearea locurilor de muncă automatizate pentru personalul de specialitate.
A doua direcţie constă în automatizarea proceselor, pregătirii şi cunoaşterii situaţiei medico - sanitare şi luării deciziilor optime. Scopul acestei direcţii este ridicarea operativităţii actului medical, calităţii şi fundamentării deciziilor luate prin accelerarea prelucrării unei cantităţi mari de informaţie, rezolvarea cu ajutorul calculatorului a unor probleme complexe de conducere.
Tendinţa ca sistemele automatizate să fie orientate în ajutorul factorilor de decizie medicală din organele de conducere centrale şi judeţene (în cazul în care acestea iau decizii complexe, de multe ori pe probleme netipice şi cu un caracter euristic) au determinat crearea sistemelor computerizate aflate la îndemâna structurilor decizionale. Aceste sisteme presupun posibilitatea lucrului activ al decidenţilor, formularea de probleme, alegerea căilor de rezolvare, asigurarea cu informaţia necesară. Aşa numitul efect de participare determină la personalul care adoptă decizii mai multă încredere în informaţia obţinută permiţând ca măsurile şi deciziile luate să fie mai bine fundamentate.
Crearea şi folosirea sistemului de asigurare a deciziilor de conducere nu înseamnă înlocuirea sistemelor automatizate de conducere tradiţională, şi definesc căile perfecţionării lor în continuare. O cale optimă care se întrevede constă în interacţiunea acestor două clase de sisteme automatizate, în condiţiile repartiţiei stricte între ele a problemelor rezolvate. În acest caz sistemele tradiţionale automatizate de conducere asigură soluţionarea unor probleme de mare amploare cum ar fi perspectivele anuale, repartizarea resurselor financiare şi materiale, evidenţa şi gestiunea materialelor care solicită un mare volum de calcul. Aceste sisteme sunt apte de asemenea pentru formarea şi funcţionarea băncii de date automatizate, funcţionalitate a structurilor medical - sanitare de profil.
2. 1. SISTEMUL INFORMATIC PENTRU CONDUCEREA OCROTIRII SĂNĂTĂŢII (SICOS) are următoarele componente:
a) Ministerul Sănătăţii (MS);
b) Centrul de calcul, statistică sanitară şi documentare medicală (CCSSDM);
c) Sistemul informatic judeţean cu subdomeniile:
- Direcţia Sanitară judeţeană (DSJ);
- Inspectoratul de poliţie sanitară şi medicină preventivă.
Rolul principal al acestui sistem este gestionarea datelor statistice privind demografia, starea de sănătate a populaţiei, resursele umane, materiale şi financiare afectate ocrotirii sănătăţii, realizările din sectorul sanitar etc. În acest scop există o bază centrală de date conţinând nomenclatoare de bază, codoficări etc şi o reţea pentru distribuirea acestor date la cei interesaţi. De asemenea sistemul conţine şi module complementare, privind evidenţa documentelor, alertarea în cazuri de urgenţă etc.
2. 2. SISTEME INFORMATICE ALE UNITĂŢILOR SANITARE (SIUS), cu subdomeniile:
a) Spital sau alte unităţi cu paturi;
b) Policlinică;
c) Dispensar;
d) Staţia de salvare;
e) Distribuirea medicamentelor ;
f) Centrul de recoltare şi conservare a sângelui;
g) Laboratorul de medicină legală;
h) SVIAM şi unităţile subordonate
Sistemele informatice ale unităţilor sanitare au drept rol principal evidenţa datelor de sănătate a pacienţilor care au fost trataţi în respectiva unitate, evidenţa internă a resurselor (contabilitate, administraţie, personal etc), evidenţe privind activitatea depusă, ca şi interfetţle privind raportăile cerute de reglementăile în vigoare căre celelalte sisteme.
2. 3. SISTEMUL INFORMATIC AL ASIGURĂRILOR DE SĂNĂTATE (SIAS) cu subdomeniile:
a) Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
b) Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate;
c) Oficii teritoriale.
Acest sistem va poseda subsisteme pentru: încasări: de la întreprinderi, asiguraţi individuali etc. pentru plăţi: salariile medicilor, decontarea medicamentelor, protezelor etc., pentru contabilizarea facturilor: consultaţii, internări, reţete etc. şi conducerea financiară de ansamblu, ca şi bazele de date centrală si judeţene conţinând: nomenclatoare de medicamente, proceduri, diagnostice etc. fişiere de contracte, fişiere de unităţi sanitare şi de medici etc
2. 4. SISTEME INFORMATICE ALE CERCETĂRII ŞI INSTRUIRII MEDICALE
a) Academia de Ştiinţe Medicale;
b) Institute de cercetare;
c) Universităţi de medicină şi Farmacie;
d) Alte unităţi de instruire.
Vor conţine atât module pentru evidenţa resurselor (cercetători, unităţi, fonduri etc.), evidenţa planurilor şi temelor de cercetare, fonduri, documentare, modele şi simulări, instrumente pentru realizarea de statistici în demografie, epidemiologie etc., care Într-o primă etapă vor fi foarte puţin integrate cu cele de mai sus.
2. 5. ALTE INSTITUŢII LA NIVEL NAŢIONAL
Baza de date pentru evidenţa medicilor va putea fi, pe viitor, transferată la Colegiul Medicilor; o situaţie similară ar putea afecta şi anumite nomenclatoare, codificări etc.
Intre toate sistemele de mai sus există şi se dezvoltă schimburi de date; astfel:
* SICOS va pune la dispoziţia SIAS în principal fişiere cum ar fi:
* nomenclatoare de afecţiuni, proceduri, medicamente etc.
* fişierul unităţilor sanitare, cu dotarea aferentă
* fişierul cu personal medical etc.
* codificările şi definiţiile unitare stabilite prin reglementări ale Ministerului Sănătăţii;
* SIAS pune la dispoziţia SICOS în primul rând
* statistici privind afecţiuni, activităţi, costuri.
· Sistemele informatice ale unităţilor sanitare pun la dispozitia SIAS date privind activităţile care trebuie decontate şi a SICOS date statistice.
· SIAS va primi fişierele de populaţie, ca bază pentru fişierele de asiguraţi de la Biroul de Evidenţă a Populaţiei. Unicitatea şi regăsirea asiguraţilor se realizează prin utilizarea codului personal de 13 cifre atribuit de MI.
2.6 SISTEMUL INFORMATIC DE SPITAL
Sistemul informatic de spital (policlinică, dispensar) se compune din următoarele subsisteme:
1) Subsistemul baze de date cu modulele:
a) Crearea fişierelor, actualizarea (adăugare, modificare, ştergere) înregistrărilor;
b) Consultarea datelor: punctual după criterii (de înlănţuire sau secvenţial);
c) Crearea unor fişiere pentru a fi utilizate în alte aplicatii
În realizarea acestora trebuie asigurate funcţii privind:
- securitatea şi confidenţialitatea datelor;
- modalităţi de reluare în caz de avarii;
- controale şi raportări privind operaţiunile efectuate.
O bază de date de spital cuprinde:
- date personale despre pacienţi;
- foi de observaţie;
- fişa de intervenţie chirurgicală;
- dicţionare:
- clinici - secţii;
- medici;
- boli;
- simptome, tratamente, rezultate;
- tipuri de intervenţi chirurgicale şi anestezii.
2) Subsistemul de conducere cu modulele:
a) Fundamentarea planului;
b) Evidenţa şi urmărirea sarcinilor de plan;
c) Tabloul de bord (naşteri, decese, urgenţe, intervenţii, refuzaţi, externaţi, activităţi depuse de personal, stocuri, gărzi, situaţii de excepţie, etc).
3) Subsistemul pacienţi cu modulele:
a) Internări, externări, regăsire bolnavi, foşti internaţi
b) Consultarea fişelor de observaţii şi actualizarea celor din secţii;
c) Programări la internare, analize, intervenţii;
d) Interfaţă cu Ministerul Sănătăţii, Direcţia sanitară judeţeană;
e) Intervenţii chirurgicale;
f) Monitorizare în terapia intensivă.
4) Subsistemul investigaţii cu modulele:
a) Cereri investigaţii (laborator, RX, EEG, EKG, etc.);
b) Rezultate investigaţii;
c) Consultare investigaţii;
d) Statistici asupra investigaţiilor şi date de arhivă;
e) Gestiune dicţionare (tipuri de investigaţii)
f) Interfaţa cu foile de observaţii;
g) Gestiune dicţionare specifice substanţelor
5) Subsistemul personal cu modulele:
a) Evidenţa mijloacelor fixe;
b) Gestiunea stocurilor de materiale;
c) Gestiunea blocului alimentar;
d) Evidenţa contabilă a creditelor;
e) Interfaţa spre Ministerul Sănătăţii - aparatura medicală;
f) Gestiune dicţionare.
6) Subsistemul cercetare - documentare - instruire cu modulele:
a) Diagnostic şi tratamente;
b) Instruire;
c) Documentare medicală;
d) Simulări de procese biologice;
e) Statistica medicală
3. ELEMENTE NECESARE DE CULTURĂ PROFESIONALĂ ŞI INFORMATICĂ A MEDICILOR ŞI PERSONALULUI DE NURSING
Urmare a revoluţiei ştiinţifico-tehnice, a transformărilor profunde şi multiple care au loc în societăţile industrializate, se impune ca o coordonată majoră relaţionarea culturii medicale, de specialitate cu salturile calitative, aşezate pe criterii moderne, care au loc în domeniul specialităţilor generale şi informatizării de profil, pentru a se facilita procesul decizional, pentru a se putea urmări rezultatul demersului creativ şi eficientizarea investiţiei de efort, şi nu numai, în scopul optimizării actului medical în general. Pentru aceasta, este necesară cunoaşterea profundă a relaţiei medic-informaţie, medic-hardware, medic-software şi punerea acesteia pe bazele raţionalului, având ca auxiliar de bază calculatorul ca şi instrumentarul clasic specific activităţii curente.
În acest sens, fiecare medic trebuie să-şi însuşească algoritmizarea, programarea şi modul de lucru concret cu mijloacele tehnice de specialitate. Aceasta presupune o ”adaptare” din mers, o mobilitate mai mare în deprinderea de a reprezenta şi traduce în limbaj matematic problemele de rezolvat, de a le prezenta într-un mod propriu nobilei profesiuni în halat alb.
Noua calitate în gândire se coroborează îndeosebi cu cultura medicală şi cu cea informatică şi se esenţializează în operaţiile pe care sublimează calculatorul. Situaţia în care este acum medicul şi personalul de nursing nu pretinde mutaţii structurale, fundamentale ci doar un nou stil de adaptare a unei laturi a gândirii şi activităţii curente ce se va caracteriza prin flexibilitate şi precizie, sub control riguros matematic.
În acest fel, creşte ”productivitatea” activităţilor zilnice şi a gândirii logice creatoare . Calculatorul îşi asumă operaţii obişnuite, de rutină şi crează posibilitatea să se verifice cu rapiditate diferite variante, ipoteze, sugestii şi să genereze altele noi pentru promovarea în varii situaţii a hotărârilor şi deciziilor, ce vor putea fi analizate cu operativitate maximă. Totodată, apelul la lucrul cu calculatorul poate să stimuleze şi să dezvolte gândirea imaginativă, capacitatea de a se forma noi reprezentări şi imagini, de a se raporta la noi modele şi de a se detaşa noi si cât mai judicioase aprecieri cu privire la viaţa oamenilor. Desigur, asimilarea unei aparaturi superioare şi adaptarea acesteia la condiţiile de lucru specifice actului medical necesită eforturi relativ mari în înţelegerea şi cunoaşterea noilor tehnologii aplicate, dar şi un înalt grad de informatizare şi de abstractizare, în vederea procesului de elaborare a diagnosticului, a actului medical.
Totodată, acest lucru presupune asimilarea activităţii noi, formarea şi folosirea băncilor de date, fişierelor de informaţii, programelor utilizator. Totodată, tehnica informatică medicală, căile de analiză ştiinţifică având la bază calculatorul electronic modifică şi esenţa raporturilor decizionale şi ierarhice, sensul planificării muncii, operativitatea şi dinamica activităţii de specialitate, în general.
4 . NOTIUNI ELEMENTARE DESPRE CALCULATOARE IBM - PC
4. 1. Arhitectura şi structura sistemelor de calcul
O listă de instrucţiuni pentru un calculator constituie un program. Programarea este activitatea de dezvoltare de astfel de liste de instrucţiuni, pentru a realiza funcţii anume. Fiecare tip de calculator este construit pentru a putea efectua un set de instrucţiuni elementare, numite instrucţiuni-maşină. Programarea cu instrucţiuni-maşină este extrem de laborioasă şi de aceea s-au construit limbaje simbolice speciale, care să permită transcrierea algoritmilor (reţete de rezolvarea unor probleme), într-o manieră cât mai simplă, în programe de calcul. Pentru fiecare limbaj simbolic există un program special, compilator sau interpretor, care traduce cele scrise in limbaj simbolic în limbaj-maşina. În ultimele decenii o cantitate mare de efort intelectual a fost consumată pentru dezvoltarea unor limbaje simbolice de programare cât mai apropiate de limbajul natural. Apariţia circuitelor cu tranzistori de siliciu şi germaniu şi a pastilelor (chips) de siliciu, cu posibilitatea de a avea din ce în ce mai multe componente pe un astfel de cip, toate acestea au dus la creşterea fantastică a performanţelor calculatoarelor şi la scăderea costurilor elementelor hardware, în paralel cu menţinerea unor costuri relativ ridicate pentru componentele software, în special cele dedicate. Cel mai utilizat calculator în prezent este calculatorul personal, PC (Personal Computer).
Hardware Software
Hardware este un termen englezesc care desemneaza echipamentul, respectiv orice element susceptibil de a fi o componentă fizică a unui sistem de calcul.
Software este tot un termen englezesc ce desemnează programele de calculator, respectiv orice element susceptibil de a fi o componentă logică a unui sistem de calcul şi care reprezintă în sine o activitate intelectuală.
4. 2. Componentele principale ale unui PC
A) MONITORUL sau DISPLAY-UL - este un ecran cu tub catodic (tip ecran televizor), unde se afişează informaţii utile servind în mod exclusiv ca mijloc de comunicare de la calculator la operator (dispozitiv de ieşire).
Caracteristicile tehnice ale unui monitor sunt următoarele:
a) definiţia - reprezintă dimensiunea punctului; cu cât această valoare este mai mică cu atât imaginea este mai clară, deci este mai puţin obositoare. Valoarea tipică a definiţiei este de 0, 26 mm per pixel.
b) rezoluţia (claritate) - înseamnă numărul maxim de puncte care pot fi afişate pe o linie a monitorului şi separat pe o coloana a sa.
c) numărul de culori este specific fiecărui tip de monitor.
d) valoarea tipică pentru dimensiunea diagonalei este de 14 inches (1 inch=2, 54 cm).
B) TASTATURA - este dispozitivul de intrare prin intermediul căruia se execută comunicarea de la operator la calculator, prin convertirea apăsărilor de taste în semnale electronice în formă de cifre binare. Tastele pot fi grupate în cinci categorii:
- taste de editare;
- taste speciale de operare (de control);
- taste numerice (în partea dreaptă);
- taste de deplasare a cursorului (de defilare);
- taste funcţionale (în partea superioară, tastele F1. . . F12);
- taste alfanumerice;
1. Tastele de editare:
- tasta ENTER numită şi RETURN. Această tastă este folosită pentru a trimite datele introduse de la tastatură la calculator;
- tastaeste folosită pentru introducerea de spaţii între litere, numere şi simboluri;
- tastaşterge ultimul caracter introdus;
- tastaeste utilizată pentru a comuta între litere mari şi mici;
- tastacând se ţine apăsată această tastă se obţin litere mari sau mici, invers decât indică poziţia tastei.
2. Tastele speciale de operare:
- tastaeste o tastă de control. Este utilizată pentru a părăsi activitatea curentă a calculatorului;
- tastacu ajutorul ei se controlează activitatea calculatorului. Ea are efect numai împreună cu alte taste;
- tastaeste folosită pentru a obţine o copie completă a ecranului la imprimantă.
3. Tastele numerice sunt folosite în două scopuri:
a) editare:
1. ştergere şi inserare (Del, Ins)
2. deplasarea cursorului (tastele cu sageti)
3. controlul poziţiei (Pg Up, Pg Dn, End, Home)
b) numeric:
1. cifrele de la 0. . . 9
2. simboluri numerice plus (+), minus (-), punct zecimal (.).
4. Tastele de deplasare cursor:
Cursorul este un caracter vizual care arată locul unde va fi afişat caracterul ce se va introduce de la tastatură. Cursorul poate fi mutat cu tastele de deplasare ale cursorului, precum şi cu tastele : Home, Page Up, Page Down, End, Insert, Delete.
5. Tastele funcţionale: au semnificaţie diferită în funcţie de programele folosite. Acestea sunt: Ins, Esc, Del, F-F10.
C) UNITATEA CENTRALA-coordonează intreaga activitate a PC-ului, de aici solicitându-se informaţii pe care utilizatorul le introduce de la tastatură sau se afişează rezultatele pe monitor. Tot în unitatea centrală. sunt realizate prelucrările de date prin executarea unui program.
D) IMPRIMANTA - este dispozitivul cu ajutorul căruia rezultatele obţnute cu ajutorul calculatorului pot fi tipăite pe hâtie. Principalele caracteristici ale imprimantei sunt: rezoluţia; viteza de tipărire; dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate tipări; memoria imprimantei; posibilităţi de extindere; fiabilitate. Rezoluţia imprimantei se măsoară în număr de puncte pe care le poate afişa imprimanta într-un inch. Rezoluţia pe orizontală nu este obligatoriu egală cu rezoluţia pe verticală. Unitatea de măsură este un DPI (dots/inch) dots=puncte.
E) MOUSE-ul - este un dispozitiv de intrare care, ca funcţionalitate este asemănător cu tastatura, deoarece prin intermediul lui sunt comunicate informaţii către calculator.
F) SCANER-ul – este un dispozitiv care are rolul de a introduce informaţii grafice în calculator cu o mare rapiditate. Imaginile se preiau direct de pe hârtia tipărită, fotografia sau manuscrisul pus sub obiectivul acestuia (cărţi, dicţionare enciclopedii). După copiere imaginea poate fi prelucrată, mutată, mărită sau micşorată rotită, colorată, umbrită, suprapusă cu alte imagini.
G) ADAPTOR SERIAL – permite conectarea calculatorului la o reţea locală, ceea ce oferă utilizatorului posibilitate de acces la informaţii şi unităţile celorlalte calculatoare legate în reţea.
H) ADAPTOR MIDI – este un dispozitiv periferic digital care permite interpretarea unor lucrări muzicale cu ajutorul calculatorului la o fidelitate sonora ridicată.
I) FAX - este un procedeu de transmisie de text sau imagine Printr-o linie telefonică în formă digitală. Se cuplează la postul telefonic iar transmisia şi recepţia se realizează pe liniile telefonice obţinute prin intermediul unui număr de telefon. aceasta se face în format A4. Faxul cuplat la un calculator poate fi programat pentru asigurarea unor facilităţi privind gestiunea mesajelor, repetarea automată, planificarea transmiterii.
J) MODEMUL – este un dispozitiv care permite transmiterea de către calculator a informaţiilor pe liniile telefonice obţinute, prin convertirea din analogic în digital şi invers.
4. 3 VIRUŞII CALCULATOARELOR
Prin virus al unui calculator se înţelege un program care se poate cupla la alte programe. Acest program – de dimensiune relativ mică - va efectua anumite operaţii nedorite, spre exemplu formatarea (ştergerea) unui disc. Un program ce conţine virus se numeşte virusat sau infectat. Denumirea de virus a fost folosită prima dată de expertul american Fred Cohen (1983) care a atras atenţia asupra unor programe care au două caracteristici tipice:
1) sunt capabile să realizeze copii după ele însele (se reproduc) şi să infecteze alte programe prin inculderea codului lor în noile programe care devin gazde;
2) sunt capabile să execute o acţiune definită, în particular să distrugă alte programe.
Procedeul clasic de infectare constă în următoarele: după rularea programului purtător de virus, secvenţa de cod a virusului rămâne rezidentă [n memorie. Lansarea unui nou program în execuţie nu se face direct, ci prin controlul instrucţiunilor programului de virus. În acest fel noul program lansat va fi modificat, secvenţa de virus se înscrie la începutul sau la sfârşitul său, modificându - i lungimea. Programul astfel modificat, cu secvenţa de virus încorporată, este salvat pe suportul magnetic de pe care a fost lansat. Acest program devine din nou un purtător de virus. Analog, o lansare a acestui program reproduce fenomenul descris anterior. Atunci când se decuplează calculatorul, se elimină codul rezident din memorie, dar primul program infectat va încărca din nou codul respectiv în memorie. Astfel, secvenţa de virus şi procesul se repetă. Repornirea la cald nu asigură şi ştergerea memoriei, deci nici eliminarea secvenţei rezidente. Programul de virusare poate să afecteze şi un întreg director sau un întreg disc. Dacă se lansează în execuţie un program din directorul sau discul respectiv, atunci se vor virusa dintr-o dată toate programele de pe suportul respectiv. Infectarea este un proces exponenţial. Cele mai vulnerabile sunt fişierele executabile (cu extensia .exe, .com), deoarece ele conţin coduri executabile şi probabilitatea răspândirii virusului este mai mare.
În funcţie de tipul distrugerilor provocate în sistem, viruşii pot fi clasificaţi în trei categorii:
1 - Prima categorie cuprinde viruşii care determină blocarea sistemului. Acest tip de virus distruge doar programul purtător.
2 - A doua categorie cuprinde viruşii care nu provoacă distrugeri de programe, dar incomodează sau fac uneori imposibil lucrul cu calculatorul. Pot să apară următoarele fenomene:
- reiniţializarea sistemului;
- încetinirea vitezei de lucru ;
- blocarea tastaturii;
- afişarea unor texte;
- modificarea generatorului de caractere.
3 - A treia categorie o constituie acei viruşi care afectează întreg calculatorul. Ei distrug tabelele de partiţionare a discului fix, modifică tabele de alocare a fişierelor, modifică informaţiile din directorul rădăcină, fomatează discul, distrug sectorul de boot sau şterg informaţiile din director.
Fiecare virus conţine un mecanism de autorecunoaştere, în felul acesta evităndu - se contaminarea repetată a aceluiaşi fişier, cu acelaşi tip de virus. Mecanismele de recunoaştere sunt diferite, cel mai simplu fiind însă ”semnătura virusului”. Prin ”semnătură’’ se înţelege un şir de caractere hexazecimale specific virusului, şir care apare (cu mare probabilitate) în altă parte. Semnătura este deci diferită de la virus la virus, are lungime variabilă, care de regulă nu depăşeşte 80 de octeţi.
Un program care conţine un virus parcurge următorul algoritm când este accesat:
1) încărcarea şi lansarea programului virusat;
2) salt din program la secvenţa de virus, care preia controlul;
3) verificarea condiţiilor de distrugere.
Dacă condiţiile sunt îndeplinite se trece direct la punctul 6, în caz contrar se continuă cu punctul
4) dacă virusul nu este în memorie, atunci se instalează rezident pentru a infecta noi programe;
5) se execută programul original. Virusul rămîne în memorie şi se trece la punctul 7;
6) se execută distrugerile conform secvenţei de program a virusului. În funcţie rezultat, calculatorul poate fi folosit sau nu;
7) se redă controlul sistemului de operare.
Clasificarea viruşilor în funcţie de natura daunelor provocate:
1) infectează tabela de partiţie a discului fix;
2) infectează sectorul de boot al discului fix;
3) infectează sectorul de boot al discului flexibil;
4) infectează fişierele de acoperire;
5) infectează fişierele . com;
6) infectează fişierul command.com;
7) virusul se autoinstalează în memorie (rezident în memorie);
8) virusul maschează semnătura;
9) virusul raportează starea iniţială a fişierului.
Majoritatea viruşilor lungesc fişierul infectat, iar unele suprascriu fişierul iniţial. Actualmente există un număr mare de programe antivirus. Orice program care garantează siguranţa trebuie procurat şi folosit în mod legal.
Pentru a evita posibilitatea infectării cu viruşi tebuie respectate anumite reguli elementare:
1 - nu se lansează în execuţie un program care nu a fost obţinut din surse sigure;
2 - programele originale şi datele importante trebuie salvate pe discuri flexibile;
3 - nu se încarcă sistemul de operare de pe discuri flexibile neverificabile;
4 - interzicerea intrărilor ilegale în sistem;
5 - nu se folosesc copii ilegale ale programelor utilitare sau de aplicaţii;
6 - utilizatorul trebuie să aibă copii corecte ale întregului soft folosit.
Riscurile şi implicaţiile apariţiei şi propagării virusurilor calculatoarelor
Se apreciază că în jurul anilor ’85, competiţia securitate - tentative şi infracţiuni, privind accesul neautorizat şi alterarea informaţiilor, a căpătat o nouă dimensiune datorită proliferării utilizării virusurilor calculatoarelor în scop de fraudă. Se cunoaşte că viruşii au fost lansaţi de producătorii de software pentru protecţia propriilor programe sau de alţi utilizatori, uneori chiar pentru amuzament.
Manifestările acestora sunt multiple, mergând de la afişarea unor avertismente, felicitări, reclame, alterarea informaţiilor din fişiere, blocarea tastaturii, ruperea sau prăbuşirea rândurilor afişate pe display, zonă de umbră, până la ştergerea programelor sau distrugerea fizică a unor echipamente.
Ideea a fost preluată rapid de piraţii informaticii, care, cu ajutorul virusurilor au vizat: acces neautorizat la informaţii - direct sau în paralel cu utilizatorul autorizat (deosebit de periculos), alterarea datelor sau a rezultatelor, descoperirea cheilor, parolelor şi convenţiilor a relaţiilor de calcul şi modificarea acestora, blocarea căilor de transmisiuni, şi, mai puţin efecte distructive.
Fenomenul s-a accentuat în ultimii ani, prin înmulţirea atacurilor asupra microcalculatoarelor de tip personal şi reţelelor locale, considerate deosebit de vulnerabile, atât prin densitate, cât şi prin eterogenitate. Succesul atacurilor mai este facilitat şi de tentaţia beneficiarilor de a utiliza programe obţinute prin schimb direct, precum şi de multitudinea punctelor de acces în reţea şi, mai ales, de capacităţile tot mai mari de memorii utilizate, greu de controlat.
Preocupările pentru protecţia împotriva viruşilor sunt multiple, existând deja angajate în această competiţie forţe de cercetare numeroase, dar manifestările particulare şi inventivitatea creatorilor de viruşi pun încă multe probleme protecţiei informaţiilor. Pentru a direcţiona activitatea de protecţie, s-au încercat, deja, mai multe scheme de clasificare a lor, utilizând pentru aceasta, diferite criterii.
a) După destinaţia dată de producător:
- pentru protecţia propriilor programe;
- pentru fraudă informaţională;
- pentru derută, amuzament, concurenţa între firme, etc. ;
- pentru amendarea nerespectării condiţiilor de service.
b) După virulenţa manifestării:
- de tip killer - ucigaş – cu manifestări software sau hardware;
- de tip gentelmen, pentru avertizare, reclamă sau care împiedică introducerea sau reprezentarea datelor;
c) După modul de infiltrare în sistem:
- prin alipire de programe livrate pe diferite suporturi;
- prin infiltrare şi propagare în reţea.
d) După modul de acţiune în timp:
- imediat;
- condiţionat de o anumită durată de timp sau de un anumit număr de evenimente;
- condiţionat de un anumit eveniment;
- periodic după anumite durate de timp sau după un anumit număr de evenimente;
- aleator.
e) După componenta pe care se grefează:
- încărcătorul sistemului de operare;
- fişierele sistemului de operare;
- fişiere executabile;
- blocuri de date.
f) După felul concentrării:
- concentrate, grefate sau alipite unor programe sau fişiere de date;
- distribuite pe mai multe programe, fişiere, subrutine sau chiar şi instrucţiuni.
g) După felul cum se reproduc:
- prin copierea componentei pe care sunt grefate sau alipite;
- prin multiplicare, grefându-se sau alipindu-se pe toţi suporţii din sistemul infectat;
- prin afluire, pe toate căile de legături ale reţelei infectate;
- prin autogenerare, condiţionată de diferiţi stimuli sau evenimente.
h) După modul de comportare la eşec sau la descoperire:
- pasivi;
- înşelători, cu dezvăluirea unor segmente cu importanţă minoră sau introduse special
pentru ducere în eroare;
- alunecători, cu posibilităţi de evadare şi de generare de elemente asemănătoare;
- autodistrugători.
Împotriva virusurilor au fost luate diferite măsuri din care semnalăm apariţia unor adevărate programe de diagnostic şi distrugere a viruşilor. Denumirea acestora au fost împrumutate chiar din domeniul medical, de unde a fost preluată şi noţiunea de virus
(datorită asemănărilor de manifestare).
Vaccinurile – sunt programe independente sau agregate sistemelor de operare sau unor programe utilitare de mari dimensiuni sau deosebit de utilizate, care acţionează continuu sau condiţionat de un anumit eveniment, de o anumită durată de timp sau aleatoriu. Ele sunt specifice unor tipuri de viruşi, având posibilitatea să le descopere, să le izoleze şi să le împiedice manifestările, declanşând la nevoie, antidoturile corespunzătoare.
Diagnosticienii – sunt programe lansate de utilizator sau automat de către sistem în cazul descoperirii unui simptom de infectare, preventiv sau periodic şi care descoperă virusul, îl cataloghează şi indică apoi sau declanşează aplicarea unui antidot.
Antidoturile – sunt programe care blochează sau izolează viruşii, extrăgându-le şi anihilându-le.
Reparatorii – sunt programe destinate refacerii sistemelor de operare sau a unor programe utilitare, fişiere, bănci, baze de date care au suferit atacurile viruşilor. Reparatorii sunt lansaţi, de obicei, de operatori, existând cazuri pentru sisteme automate cu lucru în timp real, când pot fi lansaţi de un vaccin diagnostician sau antidot. Competiţia rămâne deschisă pentru că, la rândul lor, creatorii de viruşi pot acţiona asupra vaccinurilor şi antidoturilor, modificându-le manifestările, atenuând în acest fel imunitatea calculatoarelor.
Intervine în acest moment, nuanţarea raţionamentului - aspect care în domeniul medical este relevant - gradualitatea adaptabilului, pentru că nu tot ceea ce este just este şi potrivit rezolvării situaţiei date. Acest lucru se datoreşte în principal, faptului că situaţiile complexe nu pot fi separate cu absolută certitudine de celelalte cazuri, existînd interacţiuni care rămîn complet sau incomplet dezvăluite, dar a căror implicaţii, în unele momente, pot fi hotărîtoare.
Începută cu dezvoltarea logicii formale şi a psihologiei cunoaşterii, continuată, pe măsura creşterii posibilităţilor de prelucrare a calculatoarelor, cu dezvoltarea psihologiei de prelucrare automată a informaţiilor, realizarea primelor limbaje de programe - LISP - a roboţilor adaptabili şi a sistemelor expert, inteligenţa artificială a dat naştere la o nouă profesiune - ingineria cunoştiinţelor. (In cadrul generaţiei a 5-a de calculatoare cunoştinţa este considerată conceptul de bază în locul informaţiei)
După anul 1981 apare saltul semnificativ al trecerii de la teorie la practică şi conturarea precisă a patru direcţii de acţiune (vezi figura):
1. Limbajele naturale de prelucrare sunt destinate dialogului natural om-calculator, escaladîndu-se astfel bariera accesului exclusiv al specialiştilor la calculatoare; au fost deja realizate echipamente de sinteză - recunoaştere a vorbirii cu ajutorul cărora calculatoarele pot identifica circa 2000 de cuvinte vorbite în limba engleză;
2. Vederea artificială implică în primul rînd recunoaşterea formelor şi în\ţlegerea ansamblului scenelor vizuale ş a semnificaţei fiecăui element component în parte; au fost deja realizate camere de luat vederi cu digitalizarea automată a imaginilor şi mijloacelor de programare pentru prelucrarea acestora;
3. Sistemele expert reprezintă direcţia cea mai dezvoltată a inteligenţei artificiale, fiind în esenţă, programe care utilizează cunoştiinţe şi raţionamente (inferenţe) pentru rezolvarea problemelor care solicită o expertiză umană; sunt deja în funcţiune circa 300 de sisteme, avînd un ritm anual de creştere foarte mare;
4. Roboţii adaptabili la situaţiile reale, complexe, cu o largă gamă de aplicaţii, inclusiv în domeniul medical
2. PROCESAREA ACTIVITĂŢII ÎN STAŢIONARE, SECŢII ŞI CABINETE MEDICALE ALE UNITĂŢILOR SANITARE.
Rapoartele şi înregistrările activităţilor în staţionare, secţii şi cabinete medicale se execută în principal manual, solicită personal de strictă specialitate şi timp favorabil de lucru. Ele pot fi grupate în operaţii de muncă intelectuală şi elemente de muncă fizică.
Elementele de muncă intelectuală ale activităţilor specifice unităţilor sanitare se referă la recunoaşterea şi accesarea datelor, prelucrarea de informaţii directe şi din corespondeţe, clasificarea documentelor, întocmirea de note documentare, reţete, documentaţii de specialitate, explicaţii, generalizări, sintetizări, luarea de decizii, dictarea de corespondenţă, proiectări, perspectivări cu specific medical.
Activitatea de muncă fizică se referă la primirea documentelor, înregistrarea, sortarea, scrierea, copierea, numărarea, controlul, multiplicarea, sistematizarea şi păstrarea lor, prelucrarea de informaţii, date, faximile şi altele.
Activităţle în staţionare, secţii şi cabinete medicale au fost studiate, analizate şi divizate în asa zisele operaţii de birou fundamentale. Orice lucrare de birou reprezintă îndeplinirea uneia sau mai multor operaţii primare,
În domeniul medical se pot considera următoarele categorii de operaţii fundamentale:
- legătura sau comunicarea informaţiei care constă în transportul, prelucrarea si transmiterea acesteia între diferite persoane, cabinete, secţii sau instituţii de profil;
- înregistrarea sau fixarea primară a informaţiilor;
- copierea sau reproducerea informaţiei, trecerea datelor de pe un document în altul;
- controlul sau compararea unui mesaj cu altul, studierea şi aprecierea datelor;
- reconvertirea unor elemente;
- păstrarea sau depunerea informaţieiîn dosare şi arhive.
Fiecare operaţie reprezintă o combinaţie de elemente de muncă intelectuală şi fizică. Într-un caz elementele de muncă intelectuală pot fi mici ca volum (transcrierea informaţiei de pe un document medical pe altul), iar în alt caz acestea sunt ample şi complexe (efectuarea de calcule, iar ponderea muncii fizice este mică).
Pentru comparaţia unor date biomedicale statistice, pentru analizarea unor tendinţe de dezvoltare a unor direcţii de cercetare sau efectuarea altor activităţi specifice sunt necesare procese intelectuale complexe şi dificile care solicită şi implică abilităţi de inteligenţă şi cultură profesională.
Prin loc de muncă automatizat se înţelege un punct lucrativ in care echipamentul de prelucrare şi transmitere a datelor se foloseşte pentru intensificarea activităţii personalului şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă al acestuia.
Ansamblul mijloacelor de automatizare, de comunicaţii, de asigurare cu programe, documentaţie şi programe care asigură automatizarea activităţii în instituţiile de profil nu are deocamdată o denumire precisă. Se întâlnesc mai multe denumiri precum: computerizarea instituţiei, sisteme informativ-administrativ, birotică, sisteme integrate de birou. Dintre acestea cea mai uzitată este cea de birotică.
Direcţii ale informatizării activităţilor medicale şi sanitare
Eficacitatea activităţii desfăşurate de personalul de conducere este determinat de profunzimea şi competenţa deciziilor luate; acestea la rândul lor nu sunt posibile în timp scurt fără organizarea primirii şi prelucrării unui volum mare de informaţie diversă.
Tehnica de calcul se poate utiliza în sfera activităţilor de conducere pentru automatizarea unui şir intreg de procese de muncă cum sunt:
- păstrarea sau stocarea informaţiei şi oferirea ei la timp cadrelor medicale de conducere;
- prelucrarea informaţiei şi a datelor, adică trecerea lor dintr - o formă de reprezentare în alta (de exemplu din documente şi dări de seamă în tabele specializate);
- rezolvarea de probleme ale conducerii operative a institutelor de cercetare, spitalelor de profil, secţiilor, cabinetelor medicale;
- întocmirea de rapoarte, planuri de colaborare schimburi de informaţii între diverse secţii, instituţii şi organizaţii medicale.
Aceste procese au unele trăsături caracteristice nu numai în ceea ce priveşte conţinutul informaţiei folosite şi tehnologia prelucrărilor, dar şi a complexităţii folosite pentru automatizarea lor, a mijloacelor de calcul şi participării factorului uman la aceste acţiuni. De aceea în mod corespunzător se cunosc din literatura de specialitate şi câteva direcţii de baza ale automatizării proceselor activităţii de conducere.
Prima se referă la automatizarea activităţilor de cabinet si evidentă în scopul ridicării productivităţii muncii de conducere şi reducerii volumului documentaţiilor de diverse tipuri. Se automatizează culegerea şi prelucrarea manuală a informaţiilor, obţinerea, fixarea şi transportul pe suporţi de informaţii, distribuirea, realizarea unor noi informaţii, multiplicarea, distrugerea, transmiterea datelor la alte substructuri de specific. Formele de bază pentru materializarea acestor direcţii sunt automatizarea instrumentarului de birou prin introducerea microcalculatoarelor şi prin crearea locurilor de muncă automatizate pentru personalul de specialitate.
A doua direcţie constă în automatizarea proceselor, pregătirii şi cunoaşterii situaţiei medico - sanitare şi luării deciziilor optime. Scopul acestei direcţii este ridicarea operativităţii actului medical, calităţii şi fundamentării deciziilor luate prin accelerarea prelucrării unei cantităţi mari de informaţie, rezolvarea cu ajutorul calculatorului a unor probleme complexe de conducere.
Tendinţa ca sistemele automatizate să fie orientate în ajutorul factorilor de decizie medicală din organele de conducere centrale şi judeţene (în cazul în care acestea iau decizii complexe, de multe ori pe probleme netipice şi cu un caracter euristic) au determinat crearea sistemelor computerizate aflate la îndemâna structurilor decizionale. Aceste sisteme presupun posibilitatea lucrului activ al decidenţilor, formularea de probleme, alegerea căilor de rezolvare, asigurarea cu informaţia necesară. Aşa numitul efect de participare determină la personalul care adoptă decizii mai multă încredere în informaţia obţinută permiţând ca măsurile şi deciziile luate să fie mai bine fundamentate.
Crearea şi folosirea sistemului de asigurare a deciziilor de conducere nu înseamnă înlocuirea sistemelor automatizate de conducere tradiţională, şi definesc căile perfecţionării lor în continuare. O cale optimă care se întrevede constă în interacţiunea acestor două clase de sisteme automatizate, în condiţiile repartiţiei stricte între ele a problemelor rezolvate. În acest caz sistemele tradiţionale automatizate de conducere asigură soluţionarea unor probleme de mare amploare cum ar fi perspectivele anuale, repartizarea resurselor financiare şi materiale, evidenţa şi gestiunea materialelor care solicită un mare volum de calcul. Aceste sisteme sunt apte de asemenea pentru formarea şi funcţionarea băncii de date automatizate, funcţionalitate a structurilor medical - sanitare de profil.
2. 1. SISTEMUL INFORMATIC PENTRU CONDUCEREA OCROTIRII SĂNĂTĂŢII (SICOS) are următoarele componente:
a) Ministerul Sănătăţii (MS);
b) Centrul de calcul, statistică sanitară şi documentare medicală (CCSSDM);
c) Sistemul informatic judeţean cu subdomeniile:
- Direcţia Sanitară judeţeană (DSJ);
- Inspectoratul de poliţie sanitară şi medicină preventivă.
Rolul principal al acestui sistem este gestionarea datelor statistice privind demografia, starea de sănătate a populaţiei, resursele umane, materiale şi financiare afectate ocrotirii sănătăţii, realizările din sectorul sanitar etc. În acest scop există o bază centrală de date conţinând nomenclatoare de bază, codoficări etc şi o reţea pentru distribuirea acestor date la cei interesaţi. De asemenea sistemul conţine şi module complementare, privind evidenţa documentelor, alertarea în cazuri de urgenţă etc.
2. 2. SISTEME INFORMATICE ALE UNITĂŢILOR SANITARE (SIUS), cu subdomeniile:
a) Spital sau alte unităţi cu paturi;
b) Policlinică;
c) Dispensar;
d) Staţia de salvare;
e) Distribuirea medicamentelor ;
f) Centrul de recoltare şi conservare a sângelui;
g) Laboratorul de medicină legală;
h) SVIAM şi unităţile subordonate
Sistemele informatice ale unităţilor sanitare au drept rol principal evidenţa datelor de sănătate a pacienţilor care au fost trataţi în respectiva unitate, evidenţa internă a resurselor (contabilitate, administraţie, personal etc), evidenţe privind activitatea depusă, ca şi interfetţle privind raportăile cerute de reglementăile în vigoare căre celelalte sisteme.
2. 3. SISTEMUL INFORMATIC AL ASIGURĂRILOR DE SĂNĂTATE (SIAS) cu subdomeniile:
a) Casa Naţională de Asigurări de Sănătate;
b) Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate;
c) Oficii teritoriale.
Acest sistem va poseda subsisteme pentru: încasări: de la întreprinderi, asiguraţi individuali etc. pentru plăţi: salariile medicilor, decontarea medicamentelor, protezelor etc., pentru contabilizarea facturilor: consultaţii, internări, reţete etc. şi conducerea financiară de ansamblu, ca şi bazele de date centrală si judeţene conţinând: nomenclatoare de medicamente, proceduri, diagnostice etc. fişiere de contracte, fişiere de unităţi sanitare şi de medici etc
2. 4. SISTEME INFORMATICE ALE CERCETĂRII ŞI INSTRUIRII MEDICALE
a) Academia de Ştiinţe Medicale;
b) Institute de cercetare;
c) Universităţi de medicină şi Farmacie;
d) Alte unităţi de instruire.
Vor conţine atât module pentru evidenţa resurselor (cercetători, unităţi, fonduri etc.), evidenţa planurilor şi temelor de cercetare, fonduri, documentare, modele şi simulări, instrumente pentru realizarea de statistici în demografie, epidemiologie etc., care Într-o primă etapă vor fi foarte puţin integrate cu cele de mai sus.
2. 5. ALTE INSTITUŢII LA NIVEL NAŢIONAL
Baza de date pentru evidenţa medicilor va putea fi, pe viitor, transferată la Colegiul Medicilor; o situaţie similară ar putea afecta şi anumite nomenclatoare, codificări etc.
Intre toate sistemele de mai sus există şi se dezvoltă schimburi de date; astfel:
* SICOS va pune la dispoziţia SIAS în principal fişiere cum ar fi:
* nomenclatoare de afecţiuni, proceduri, medicamente etc.
* fişierul unităţilor sanitare, cu dotarea aferentă
* fişierul cu personal medical etc.
* codificările şi definiţiile unitare stabilite prin reglementări ale Ministerului Sănătăţii;
* SIAS pune la dispoziţia SICOS în primul rând
* statistici privind afecţiuni, activităţi, costuri.
· Sistemele informatice ale unităţilor sanitare pun la dispozitia SIAS date privind activităţile care trebuie decontate şi a SICOS date statistice.
· SIAS va primi fişierele de populaţie, ca bază pentru fişierele de asiguraţi de la Biroul de Evidenţă a Populaţiei. Unicitatea şi regăsirea asiguraţilor se realizează prin utilizarea codului personal de 13 cifre atribuit de MI.
2.6 SISTEMUL INFORMATIC DE SPITAL
Sistemul informatic de spital (policlinică, dispensar) se compune din următoarele subsisteme:
1) Subsistemul baze de date cu modulele:
a) Crearea fişierelor, actualizarea (adăugare, modificare, ştergere) înregistrărilor;
b) Consultarea datelor: punctual după criterii (de înlănţuire sau secvenţial);
c) Crearea unor fişiere pentru a fi utilizate în alte aplicatii
În realizarea acestora trebuie asigurate funcţii privind:
- securitatea şi confidenţialitatea datelor;
- modalităţi de reluare în caz de avarii;
- controale şi raportări privind operaţiunile efectuate.
O bază de date de spital cuprinde:
- date personale despre pacienţi;
- foi de observaţie;
- fişa de intervenţie chirurgicală;
- dicţionare:
- clinici - secţii;
- medici;
- boli;
- simptome, tratamente, rezultate;
- tipuri de intervenţi chirurgicale şi anestezii.
2) Subsistemul de conducere cu modulele:
a) Fundamentarea planului;
b) Evidenţa şi urmărirea sarcinilor de plan;
c) Tabloul de bord (naşteri, decese, urgenţe, intervenţii, refuzaţi, externaţi, activităţi depuse de personal, stocuri, gărzi, situaţii de excepţie, etc).
3) Subsistemul pacienţi cu modulele:
a) Internări, externări, regăsire bolnavi, foşti internaţi
b) Consultarea fişelor de observaţii şi actualizarea celor din secţii;
c) Programări la internare, analize, intervenţii;
d) Interfaţă cu Ministerul Sănătăţii, Direcţia sanitară judeţeană;
e) Intervenţii chirurgicale;
f) Monitorizare în terapia intensivă.
4) Subsistemul investigaţii cu modulele:
a) Cereri investigaţii (laborator, RX, EEG, EKG, etc.);
b) Rezultate investigaţii;
c) Consultare investigaţii;
d) Statistici asupra investigaţiilor şi date de arhivă;
e) Gestiune dicţionare (tipuri de investigaţii)
f) Interfaţa cu foile de observaţii;
g) Gestiune dicţionare specifice substanţelor
5) Subsistemul personal cu modulele:
a) Evidenţa mijloacelor fixe;
b) Gestiunea stocurilor de materiale;
c) Gestiunea blocului alimentar;
d) Evidenţa contabilă a creditelor;
e) Interfaţa spre Ministerul Sănătăţii - aparatura medicală;
f) Gestiune dicţionare.
6) Subsistemul cercetare - documentare - instruire cu modulele:
a) Diagnostic şi tratamente;
b) Instruire;
c) Documentare medicală;
d) Simulări de procese biologice;
e) Statistica medicală
3. ELEMENTE NECESARE DE CULTURĂ PROFESIONALĂ ŞI INFORMATICĂ A MEDICILOR ŞI PERSONALULUI DE NURSING
Urmare a revoluţiei ştiinţifico-tehnice, a transformărilor profunde şi multiple care au loc în societăţile industrializate, se impune ca o coordonată majoră relaţionarea culturii medicale, de specialitate cu salturile calitative, aşezate pe criterii moderne, care au loc în domeniul specialităţilor generale şi informatizării de profil, pentru a se facilita procesul decizional, pentru a se putea urmări rezultatul demersului creativ şi eficientizarea investiţiei de efort, şi nu numai, în scopul optimizării actului medical în general. Pentru aceasta, este necesară cunoaşterea profundă a relaţiei medic-informaţie, medic-hardware, medic-software şi punerea acesteia pe bazele raţionalului, având ca auxiliar de bază calculatorul ca şi instrumentarul clasic specific activităţii curente.
În acest sens, fiecare medic trebuie să-şi însuşească algoritmizarea, programarea şi modul de lucru concret cu mijloacele tehnice de specialitate. Aceasta presupune o ”adaptare” din mers, o mobilitate mai mare în deprinderea de a reprezenta şi traduce în limbaj matematic problemele de rezolvat, de a le prezenta într-un mod propriu nobilei profesiuni în halat alb.
Noua calitate în gândire se coroborează îndeosebi cu cultura medicală şi cu cea informatică şi se esenţializează în operaţiile pe care sublimează calculatorul. Situaţia în care este acum medicul şi personalul de nursing nu pretinde mutaţii structurale, fundamentale ci doar un nou stil de adaptare a unei laturi a gândirii şi activităţii curente ce se va caracteriza prin flexibilitate şi precizie, sub control riguros matematic.
În acest fel, creşte ”productivitatea” activităţilor zilnice şi a gândirii logice creatoare . Calculatorul îşi asumă operaţii obişnuite, de rutină şi crează posibilitatea să se verifice cu rapiditate diferite variante, ipoteze, sugestii şi să genereze altele noi pentru promovarea în varii situaţii a hotărârilor şi deciziilor, ce vor putea fi analizate cu operativitate maximă. Totodată, apelul la lucrul cu calculatorul poate să stimuleze şi să dezvolte gândirea imaginativă, capacitatea de a se forma noi reprezentări şi imagini, de a se raporta la noi modele şi de a se detaşa noi si cât mai judicioase aprecieri cu privire la viaţa oamenilor. Desigur, asimilarea unei aparaturi superioare şi adaptarea acesteia la condiţiile de lucru specifice actului medical necesită eforturi relativ mari în înţelegerea şi cunoaşterea noilor tehnologii aplicate, dar şi un înalt grad de informatizare şi de abstractizare, în vederea procesului de elaborare a diagnosticului, a actului medical.
Totodată, acest lucru presupune asimilarea activităţii noi, formarea şi folosirea băncilor de date, fişierelor de informaţii, programelor utilizator. Totodată, tehnica informatică medicală, căile de analiză ştiinţifică având la bază calculatorul electronic modifică şi esenţa raporturilor decizionale şi ierarhice, sensul planificării muncii, operativitatea şi dinamica activităţii de specialitate, în general.
4 . NOTIUNI ELEMENTARE DESPRE CALCULATOARE IBM - PC
4. 1. Arhitectura şi structura sistemelor de calcul
O listă de instrucţiuni pentru un calculator constituie un program. Programarea este activitatea de dezvoltare de astfel de liste de instrucţiuni, pentru a realiza funcţii anume. Fiecare tip de calculator este construit pentru a putea efectua un set de instrucţiuni elementare, numite instrucţiuni-maşină. Programarea cu instrucţiuni-maşină este extrem de laborioasă şi de aceea s-au construit limbaje simbolice speciale, care să permită transcrierea algoritmilor (reţete de rezolvarea unor probleme), într-o manieră cât mai simplă, în programe de calcul. Pentru fiecare limbaj simbolic există un program special, compilator sau interpretor, care traduce cele scrise in limbaj simbolic în limbaj-maşina. În ultimele decenii o cantitate mare de efort intelectual a fost consumată pentru dezvoltarea unor limbaje simbolice de programare cât mai apropiate de limbajul natural. Apariţia circuitelor cu tranzistori de siliciu şi germaniu şi a pastilelor (chips) de siliciu, cu posibilitatea de a avea din ce în ce mai multe componente pe un astfel de cip, toate acestea au dus la creşterea fantastică a performanţelor calculatoarelor şi la scăderea costurilor elementelor hardware, în paralel cu menţinerea unor costuri relativ ridicate pentru componentele software, în special cele dedicate. Cel mai utilizat calculator în prezent este calculatorul personal, PC (Personal Computer).
Hardware Software
Hardware este un termen englezesc care desemneaza echipamentul, respectiv orice element susceptibil de a fi o componentă fizică a unui sistem de calcul.
Software este tot un termen englezesc ce desemnează programele de calculator, respectiv orice element susceptibil de a fi o componentă logică a unui sistem de calcul şi care reprezintă în sine o activitate intelectuală.
4. 2. Componentele principale ale unui PC
A) MONITORUL sau DISPLAY-UL - este un ecran cu tub catodic (tip ecran televizor), unde se afişează informaţii utile servind în mod exclusiv ca mijloc de comunicare de la calculator la operator (dispozitiv de ieşire).
Caracteristicile tehnice ale unui monitor sunt următoarele:
a) definiţia - reprezintă dimensiunea punctului; cu cât această valoare este mai mică cu atât imaginea este mai clară, deci este mai puţin obositoare. Valoarea tipică a definiţiei este de 0, 26 mm per pixel.
b) rezoluţia (claritate) - înseamnă numărul maxim de puncte care pot fi afişate pe o linie a monitorului şi separat pe o coloana a sa.
c) numărul de culori este specific fiecărui tip de monitor.
d) valoarea tipică pentru dimensiunea diagonalei este de 14 inches (1 inch=2, 54 cm).
B) TASTATURA - este dispozitivul de intrare prin intermediul căruia se execută comunicarea de la operator la calculator, prin convertirea apăsărilor de taste în semnale electronice în formă de cifre binare. Tastele pot fi grupate în cinci categorii:
- taste de editare;
- taste speciale de operare (de control);
- taste numerice (în partea dreaptă);
- taste de deplasare a cursorului (de defilare);
- taste funcţionale (în partea superioară, tastele F1. . . F12);
- taste alfanumerice;
1. Tastele de editare:
- tasta ENTER numită şi RETURN. Această tastă este folosită pentru a trimite datele introduse de la tastatură la calculator;
- tasta
- tasta
- tasta
- tasta
2. Tastele speciale de operare:
- tasta
- tasta
- tasta
3. Tastele numerice sunt folosite în două scopuri:
a) editare:
1. ştergere şi inserare (Del, Ins)
2. deplasarea cursorului (tastele cu sageti)
3. controlul poziţiei (Pg Up, Pg Dn, End, Home)
b) numeric:
1. cifrele de la 0. . . 9
2. simboluri numerice plus (+), minus (-), punct zecimal (.).
4. Tastele de deplasare cursor:
Cursorul este un caracter vizual care arată locul unde va fi afişat caracterul ce se va introduce de la tastatură. Cursorul poate fi mutat cu tastele de deplasare ale cursorului, precum şi cu tastele : Home, Page Up, Page Down, End, Insert, Delete.
5. Tastele funcţionale: au semnificaţie diferită în funcţie de programele folosite. Acestea sunt: Ins, Esc, Del, F-F10.
C) UNITATEA CENTRALA-coordonează intreaga activitate a PC-ului, de aici solicitându-se informaţii pe care utilizatorul le introduce de la tastatură sau se afişează rezultatele pe monitor. Tot în unitatea centrală. sunt realizate prelucrările de date prin executarea unui program.
D) IMPRIMANTA - este dispozitivul cu ajutorul căruia rezultatele obţnute cu ajutorul calculatorului pot fi tipăite pe hâtie. Principalele caracteristici ale imprimantei sunt: rezoluţia; viteza de tipărire; dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate tipări; memoria imprimantei; posibilităţi de extindere; fiabilitate. Rezoluţia imprimantei se măsoară în număr de puncte pe care le poate afişa imprimanta într-un inch. Rezoluţia pe orizontală nu este obligatoriu egală cu rezoluţia pe verticală. Unitatea de măsură este un DPI (dots/inch) dots=puncte.
E) MOUSE-ul - este un dispozitiv de intrare care, ca funcţionalitate este asemănător cu tastatura, deoarece prin intermediul lui sunt comunicate informaţii către calculator.
F) SCANER-ul – este un dispozitiv care are rolul de a introduce informaţii grafice în calculator cu o mare rapiditate. Imaginile se preiau direct de pe hârtia tipărită, fotografia sau manuscrisul pus sub obiectivul acestuia (cărţi, dicţionare enciclopedii). După copiere imaginea poate fi prelucrată, mutată, mărită sau micşorată rotită, colorată, umbrită, suprapusă cu alte imagini.
G) ADAPTOR SERIAL – permite conectarea calculatorului la o reţea locală, ceea ce oferă utilizatorului posibilitate de acces la informaţii şi unităţile celorlalte calculatoare legate în reţea.
H) ADAPTOR MIDI – este un dispozitiv periferic digital care permite interpretarea unor lucrări muzicale cu ajutorul calculatorului la o fidelitate sonora ridicată.
I) FAX - este un procedeu de transmisie de text sau imagine Printr-o linie telefonică în formă digitală. Se cuplează la postul telefonic iar transmisia şi recepţia se realizează pe liniile telefonice obţinute prin intermediul unui număr de telefon. aceasta se face în format A4. Faxul cuplat la un calculator poate fi programat pentru asigurarea unor facilităţi privind gestiunea mesajelor, repetarea automată, planificarea transmiterii.
J) MODEMUL – este un dispozitiv care permite transmiterea de către calculator a informaţiilor pe liniile telefonice obţinute, prin convertirea din analogic în digital şi invers.
4. 3 VIRUŞII CALCULATOARELOR
Prin virus al unui calculator se înţelege un program care se poate cupla la alte programe. Acest program – de dimensiune relativ mică - va efectua anumite operaţii nedorite, spre exemplu formatarea (ştergerea) unui disc. Un program ce conţine virus se numeşte virusat sau infectat. Denumirea de virus a fost folosită prima dată de expertul american Fred Cohen (1983) care a atras atenţia asupra unor programe care au două caracteristici tipice:
1) sunt capabile să realizeze copii după ele însele (se reproduc) şi să infecteze alte programe prin inculderea codului lor în noile programe care devin gazde;
2) sunt capabile să execute o acţiune definită, în particular să distrugă alte programe.
Procedeul clasic de infectare constă în următoarele: după rularea programului purtător de virus, secvenţa de cod a virusului rămâne rezidentă [n memorie. Lansarea unui nou program în execuţie nu se face direct, ci prin controlul instrucţiunilor programului de virus. În acest fel noul program lansat va fi modificat, secvenţa de virus se înscrie la începutul sau la sfârşitul său, modificându - i lungimea. Programul astfel modificat, cu secvenţa de virus încorporată, este salvat pe suportul magnetic de pe care a fost lansat. Acest program devine din nou un purtător de virus. Analog, o lansare a acestui program reproduce fenomenul descris anterior. Atunci când se decuplează calculatorul, se elimină codul rezident din memorie, dar primul program infectat va încărca din nou codul respectiv în memorie. Astfel, secvenţa de virus şi procesul se repetă. Repornirea la cald nu asigură şi ştergerea memoriei, deci nici eliminarea secvenţei rezidente. Programul de virusare poate să afecteze şi un întreg director sau un întreg disc. Dacă se lansează în execuţie un program din directorul sau discul respectiv, atunci se vor virusa dintr-o dată toate programele de pe suportul respectiv. Infectarea este un proces exponenţial. Cele mai vulnerabile sunt fişierele executabile (cu extensia .exe, .com), deoarece ele conţin coduri executabile şi probabilitatea răspândirii virusului este mai mare.
În funcţie de tipul distrugerilor provocate în sistem, viruşii pot fi clasificaţi în trei categorii:
1 - Prima categorie cuprinde viruşii care determină blocarea sistemului. Acest tip de virus distruge doar programul purtător.
2 - A doua categorie cuprinde viruşii care nu provoacă distrugeri de programe, dar incomodează sau fac uneori imposibil lucrul cu calculatorul. Pot să apară următoarele fenomene:
- reiniţializarea sistemului;
- încetinirea vitezei de lucru ;
- blocarea tastaturii;
- afişarea unor texte;
- modificarea generatorului de caractere.
3 - A treia categorie o constituie acei viruşi care afectează întreg calculatorul. Ei distrug tabelele de partiţionare a discului fix, modifică tabele de alocare a fişierelor, modifică informaţiile din directorul rădăcină, fomatează discul, distrug sectorul de boot sau şterg informaţiile din director.
Fiecare virus conţine un mecanism de autorecunoaştere, în felul acesta evităndu - se contaminarea repetată a aceluiaşi fişier, cu acelaşi tip de virus. Mecanismele de recunoaştere sunt diferite, cel mai simplu fiind însă ”semnătura virusului”. Prin ”semnătură’’ se înţelege un şir de caractere hexazecimale specific virusului, şir care apare (cu mare probabilitate) în altă parte. Semnătura este deci diferită de la virus la virus, are lungime variabilă, care de regulă nu depăşeşte 80 de octeţi.
Un program care conţine un virus parcurge următorul algoritm când este accesat:
1) încărcarea şi lansarea programului virusat;
2) salt din program la secvenţa de virus, care preia controlul;
3) verificarea condiţiilor de distrugere.
Dacă condiţiile sunt îndeplinite se trece direct la punctul 6, în caz contrar se continuă cu punctul
4) dacă virusul nu este în memorie, atunci se instalează rezident pentru a infecta noi programe;
5) se execută programul original. Virusul rămîne în memorie şi se trece la punctul 7;
6) se execută distrugerile conform secvenţei de program a virusului. În funcţie rezultat, calculatorul poate fi folosit sau nu;
7) se redă controlul sistemului de operare.
Clasificarea viruşilor în funcţie de natura daunelor provocate:
1) infectează tabela de partiţie a discului fix;
2) infectează sectorul de boot al discului fix;
3) infectează sectorul de boot al discului flexibil;
4) infectează fişierele de acoperire;
5) infectează fişierele . com;
6) infectează fişierul command.com;
7) virusul se autoinstalează în memorie (rezident în memorie);
8) virusul maschează semnătura;
9) virusul raportează starea iniţială a fişierului.
Majoritatea viruşilor lungesc fişierul infectat, iar unele suprascriu fişierul iniţial. Actualmente există un număr mare de programe antivirus. Orice program care garantează siguranţa trebuie procurat şi folosit în mod legal.
Pentru a evita posibilitatea infectării cu viruşi tebuie respectate anumite reguli elementare:
1 - nu se lansează în execuţie un program care nu a fost obţinut din surse sigure;
2 - programele originale şi datele importante trebuie salvate pe discuri flexibile;
3 - nu se încarcă sistemul de operare de pe discuri flexibile neverificabile;
4 - interzicerea intrărilor ilegale în sistem;
5 - nu se folosesc copii ilegale ale programelor utilitare sau de aplicaţii;
6 - utilizatorul trebuie să aibă copii corecte ale întregului soft folosit.
Riscurile şi implicaţiile apariţiei şi propagării virusurilor calculatoarelor
Se apreciază că în jurul anilor ’85, competiţia securitate - tentative şi infracţiuni, privind accesul neautorizat şi alterarea informaţiilor, a căpătat o nouă dimensiune datorită proliferării utilizării virusurilor calculatoarelor în scop de fraudă. Se cunoaşte că viruşii au fost lansaţi de producătorii de software pentru protecţia propriilor programe sau de alţi utilizatori, uneori chiar pentru amuzament.
Manifestările acestora sunt multiple, mergând de la afişarea unor avertismente, felicitări, reclame, alterarea informaţiilor din fişiere, blocarea tastaturii, ruperea sau prăbuşirea rândurilor afişate pe display, zonă de umbră, până la ştergerea programelor sau distrugerea fizică a unor echipamente.
Ideea a fost preluată rapid de piraţii informaticii, care, cu ajutorul virusurilor au vizat: acces neautorizat la informaţii - direct sau în paralel cu utilizatorul autorizat (deosebit de periculos), alterarea datelor sau a rezultatelor, descoperirea cheilor, parolelor şi convenţiilor a relaţiilor de calcul şi modificarea acestora, blocarea căilor de transmisiuni, şi, mai puţin efecte distructive.
Fenomenul s-a accentuat în ultimii ani, prin înmulţirea atacurilor asupra microcalculatoarelor de tip personal şi reţelelor locale, considerate deosebit de vulnerabile, atât prin densitate, cât şi prin eterogenitate. Succesul atacurilor mai este facilitat şi de tentaţia beneficiarilor de a utiliza programe obţinute prin schimb direct, precum şi de multitudinea punctelor de acces în reţea şi, mai ales, de capacităţile tot mai mari de memorii utilizate, greu de controlat.
Preocupările pentru protecţia împotriva viruşilor sunt multiple, existând deja angajate în această competiţie forţe de cercetare numeroase, dar manifestările particulare şi inventivitatea creatorilor de viruşi pun încă multe probleme protecţiei informaţiilor. Pentru a direcţiona activitatea de protecţie, s-au încercat, deja, mai multe scheme de clasificare a lor, utilizând pentru aceasta, diferite criterii.
a) După destinaţia dată de producător:
- pentru protecţia propriilor programe;
- pentru fraudă informaţională;
- pentru derută, amuzament, concurenţa între firme, etc. ;
- pentru amendarea nerespectării condiţiilor de service.
b) După virulenţa manifestării:
- de tip killer - ucigaş – cu manifestări software sau hardware;
- de tip gentelmen, pentru avertizare, reclamă sau care împiedică introducerea sau reprezentarea datelor;
c) După modul de infiltrare în sistem:
- prin alipire de programe livrate pe diferite suporturi;
- prin infiltrare şi propagare în reţea.
d) După modul de acţiune în timp:
- imediat;
- condiţionat de o anumită durată de timp sau de un anumit număr de evenimente;
- condiţionat de un anumit eveniment;
- periodic după anumite durate de timp sau după un anumit număr de evenimente;
- aleator.
e) După componenta pe care se grefează:
- încărcătorul sistemului de operare;
- fişierele sistemului de operare;
- fişiere executabile;
- blocuri de date.
f) După felul concentrării:
- concentrate, grefate sau alipite unor programe sau fişiere de date;
- distribuite pe mai multe programe, fişiere, subrutine sau chiar şi instrucţiuni.
g) După felul cum se reproduc:
- prin copierea componentei pe care sunt grefate sau alipite;
- prin multiplicare, grefându-se sau alipindu-se pe toţi suporţii din sistemul infectat;
- prin afluire, pe toate căile de legături ale reţelei infectate;
- prin autogenerare, condiţionată de diferiţi stimuli sau evenimente.
h) După modul de comportare la eşec sau la descoperire:
- pasivi;
- înşelători, cu dezvăluirea unor segmente cu importanţă minoră sau introduse special
pentru ducere în eroare;
- alunecători, cu posibilităţi de evadare şi de generare de elemente asemănătoare;
- autodistrugători.
Împotriva virusurilor au fost luate diferite măsuri din care semnalăm apariţia unor adevărate programe de diagnostic şi distrugere a viruşilor. Denumirea acestora au fost împrumutate chiar din domeniul medical, de unde a fost preluată şi noţiunea de virus
(datorită asemănărilor de manifestare).
Vaccinurile – sunt programe independente sau agregate sistemelor de operare sau unor programe utilitare de mari dimensiuni sau deosebit de utilizate, care acţionează continuu sau condiţionat de un anumit eveniment, de o anumită durată de timp sau aleatoriu. Ele sunt specifice unor tipuri de viruşi, având posibilitatea să le descopere, să le izoleze şi să le împiedice manifestările, declanşând la nevoie, antidoturile corespunzătoare.
Diagnosticienii – sunt programe lansate de utilizator sau automat de către sistem în cazul descoperirii unui simptom de infectare, preventiv sau periodic şi care descoperă virusul, îl cataloghează şi indică apoi sau declanşează aplicarea unui antidot.
Antidoturile – sunt programe care blochează sau izolează viruşii, extrăgându-le şi anihilându-le.
Reparatorii – sunt programe destinate refacerii sistemelor de operare sau a unor programe utilitare, fişiere, bănci, baze de date care au suferit atacurile viruşilor. Reparatorii sunt lansaţi, de obicei, de operatori, existând cazuri pentru sisteme automate cu lucru în timp real, când pot fi lansaţi de un vaccin diagnostician sau antidot. Competiţia rămâne deschisă pentru că, la rândul lor, creatorii de viruşi pot acţiona asupra vaccinurilor şi antidoturilor, modificându-le manifestările, atenuând în acest fel imunitatea calculatoarelor.
4. 4 PARTICULARITĂŢI ALE PROTECŢIEI PRIN CRIPTARE A DATELOR PENTRU CALCULATOARE
O imagine a ceea ce înseamnă criptarea datelor pentru calculatoare o conferă, cel mai bine, standardul american DES. Potrivit acestui standard algoritmul secretizării se desfăşoară astfel:
- datele sunt separate în blocuri de 64 biţi si apoi supuse unei permutări;
- fiecare bloc de 64 biţi este împărţit în două blocuri de 32 biţi (Lo şi Ro);
- asupra celor două blocuri de 32 biţi se execută16 prelucrări succesive, conform următoarelor expresii:
Li = Ri – 1 şi
Ri = Li – 1 + f (Ri – 1, Ki)
unde : - + - sumo modulo doi;
- f - o funcţie de transformare;
- Ki – cheia de sprijin a funcţiei de transformare.
Transformarea pe care o suferă blocurile de 32 biţi se desfăşoară astfel:
- blocurile sunt expandate de la 32 biţi la 48 şi însumate (sumă modulo doi) cu cheia, un bloc, de asemenea, de 48 de biţi;
- blocul rezultat este divizat apoi în opt subblocuri de 6 biţi;
- fiecare subbloc de 6 biţi este supus unei transformări neliniare, în urma căreia este comprimat la 4 biţi;
- cele 6 subblocuri rezultate sunt apoi compactate, rezultând un bloc de 32 de biţi.
În final, se produce o compactare a celor două blocuri L16 şi R16, obţinându - se un bloc de 64 de biţi, care este apoi supus unei permutări inverse faţă de cea de la început, obţinându - se, astfel, blocul secretizat de 64 de biţi.
Rezistenţa la decriptare a acestui cifru este dată de mărimea şi numărul cheilor, numărul de prelucrări (iteraţii) şi natura transformărilor neliniare.
Există şi coduri la care cheile au mărimi mai mari, 64 sau 128 de biţi, iar numărul prelucrărilor a crescut la 32.
Realizarea algoritmului de secretizare se face sub forma a două procedee distincte:
- hardware – prin realizarea de circuite integrate, specializate (tip VLSI), pe care s-au implementat algoritmi de secretizare, a căror viteză este în jurul a 10 MB/s; în acest circuit sunt implementate şi elemente de autotestare; problemele realizării unor astfel de circuite sunt de natură tehnologică şi economică; pentru a fi acceptabile ca preţ de cost trebuie reproduse în serii de câteva sute de mii; o altă modalitate de implementare hard a algoritmilor se realizează cu ajutorul unor structuri de circuite nespecializate, cu mărirea corespunzătoare a gabaritului şi micşorarea vitezei de lucru a dispozitivului realizat.
- software – prin implementarea programului care realizează algoritmul pe calculatorul ale cărui date sunt secretizate; procedeul realizează un produs ieftin, considerat însă, mai puţin rezistent şi mult mai lent.
Şi într-un caz şi în celălalt, rezistenţa algoritmului de secretizare depinde de strategia realizării cheilor după procedee cu caracter cât mai apropiat de cel aleatoriu, precum şi de eficacitatea măsurilor de păstrare şi de distribuţie a acestora.
4. 5 MEDIUL DE SECURITATE A CALCULATOARELOR
Nu există persoană fizică şi cu atât mai mult persoană juridică (instituţie de stat, agent economic, unitate sanitară, etc.) care să nu-şi pună problema utilizării în securitate a calculatoarelor proprii sau a reţelelor de calculatoare locale ori interconectate, de la care beneficiază de servicii. Temerea utilizatorilor este legată de siguranţa programelor şi a rezultatelor, de rezistenţa la atacurile virale şi, mai ales, de accesul neautorizat la datele private sau particulare şi evident de utilizarea acestora în concurenţa neloială.
Informatica, pe lângă multe elemente de mare utilitate, aduce, din păcate, cu ea, prin concentrarea informaţiilor, prin nesiguranţa proceselor complicate de sinteză şi de statistică, prin transmiterile la mari distanţe şi prin posibilităţile de acces necontrolat, şi o nesiguranţă, probată de multe exemple, a intimităţii proceselor, serviciilor şi datelor. Acest lucru a dat de gândit atât specialiştilor în informatică, cât şi juriştilor pentru siguranţă şi protecţie şi a creat însă şi o categorie aparte şi destul de numeroasă de infractori, dublată şi de o altă categorie de "atacatori" recrutaţi din "curioşi", "invidioşi" şi "nepricepuţi". Se adaugă la aceste două categorii şi nesiguranţa datelor şi proceselor pe timpul reparaţiilor, modernizărilor sau implementărilor de noi programe şi aplicaţii, vulnerabilitatea mediilor magnetice de stocare şi, din ce în ce mai numeroşi şi mai sofisticaţi, viruşii, adevărate pericole pentru calculatoare şi pentru reţele locale sau teleinformatice (distribuite). Faţă de interesul general şi de pericolul pe care-l înlătură sau îl atenuează, securitatea calculatoarelor a devenit o problemă socială, tratată ca atare.
În concordanţă cu cerinţele impuse, şi ţinând seama de multitudinea aspectelor cuprinse în definiţiile întâlnite în literatura de specialitate se apreciază că:
Securitatea calculatoarelor reprezintă un mecanism complex de măsuri şi contramăsuri – în concordanţă cu legislaţia în vigoare - organizatorice (administrative), informaţionale şi tehnologice, astfel încât să se asigure secretul şi integritatea informaţiilor, siguranţa procesării acestora şi stabilitatea resurselor de calcul în limita unui risc operaţional asumat şi cu un preţ de cost acceptat.
Pentru orice proces se determină un volum în care acesta trebuie să se situeze şi să se manifeste şi în care îşi are concentrate resursele, materiile prime şi produsele finite. Acest volum este considerat mai mare sau mai mic, în funcţie de spaţul ocupat de suportul tehnologic al procesului, de spaţiul în care se manifestă atacurile şi ameninţările, precum şi de cel în care au influenţe condiţiile de mediu. Acest volum "considerat intim" se asociază prin proiectare şi se definitivează pe timpul construcţiei şi funcţionării. El a fost definit ca spaţiul de existenţă, apoi de viabilitate şi, mai nou, ca spaţiu de siguranţă proprie.
De pildă, pentru un calculator, spaţiul său de siguranţă proprie este considerat a fi spaţiul ocupat de elementele sale tehnologice, de suportul pe care este instalat, de sursa de alimentare, de dispozitivul în care se păstrează suporţii magnetici de locul pe care-l ocupă operatorul. Având în vedere fragilitatea unora dintre elementele sale componente precum şi libertatea de mişcare a operatorului, spaţiul de siguranţă este un paralelipiped cu aria de bază la circa un metru de colţurile suportului pe care este instalat calculatorul şi cu înălţimea egală cu înălţimea camerei în care este instalat acesta. Acest spaţiu de siguranţă este însă în legătură directă cu mediul din locul în care este instalat calculatorul şi, evident, dacă nu este protejat cu paravane izolante, temperatura şi umiditatea, vibraţiile, zgomotele, noxele, curenţii de aer etc. influenţează mediul de lucru al calculatorului. Se distinge aşadar legătură directă între mediul ambiant şi spaţiul de siguranţă şi se concluzionează, firesc, că de fapt acesta nu este "gol" ci este supus variaţiilor caracteristice mediului înconjurător, cu alte cuvinte calculatorul îşi manifestă prezenţa nu în spaţiu ci Într-o ambianţă, nu funcţionează izolat, suportând influenţe şi producând influenţe (de pildă, termice, sonore şi electromagentice). Dar dacă încăperea în care este instalat calculatorul nu este ecranată, influenţele electromagnetice se simt de la mari distanţe. În aceste condiţii se conturează spaţii suprapuse de siguranţă, determinate de anumiţi factori de influenţă, care se suprapun, se intersectează sau se circumscriu determinând astfel un spaţiu multidimensional închis în care în afara resurselor protejate sunt cuprinse şi alte elemente. Acest spaţiu a fost denumit mediu de securitate şi studiat ca atare, având în vedere complexitatea sa compoziţională, neuniformităţile de densitate şi de suprafaţă, precum de posibilităţile de a contracara atacurile şi ameninţările .
La rândul său, mediul de securitate nu este izolat, deoarece produsul protejat are influenţă asupra mediului şi determină un alt spaţiu limitat în exterior de micşorarea sub mărimile de nocivitate ale acestor influenţe, în conformitate cu definiţia securităţii sistemelor potrivit căreia se pune în evidenţă capacitatea sistemelor de a nu deveni periculoase pentru mediul înconjurător, sănătatea sau viaţa oamenilor ce le exploatează ori le serveşte, inclusiv a celor ce convieţuiesc Într-o anumită zonă - numită zonă de risc - ori să provoace pagube materiale, informaţionale sau morale.
Se disting conform consideraţiei încă două spaţii care înconjoară spaţiul de securitate şi anume: spaţiul de periculozitate pentru elementele înconjurătoare şi spaţiul de nocivitate sau de influenţe ecologice negative.
În ceea ce priveşte conceptul de mediu de securitate al reţelelor de calculatoare, acesta a evoluat de la conceptul protecţiei intrărilor, a mediilor de procesare, stocare şi transmitere, precum şi a ieşirilor, la conceptul protecţiei componentelor de patrimoniu (informaţii şi resurse), a serviciilor şi utilizatorilor şi pînă la cel al protecţiei complexe: legislativă, fizică, a personalului, tehnologică şi informaţională.
Evoluţia este îndreptată spre o protecţie complexă, cuprinzând toate domeniile care influenţează sau concură la desfăşurarea activităţii. Din acest punct de vedere, spaţiul actual al securităţii unei reţele de calculatoare - mediul său de securitate - este o imagine holografică cu cinci dimensiuni ale cărei proiecţii sunt planurile deja enumerate.
5. PRINCIPII GENERALE PRIVIND BAZELE DE DATE
5. 1. BANCA DE DATE reprezintă un sistem de organizare si prelucrare, respectiv teleprelucrare a informaţiei, constituit din următoarele trei elemente:
a) o colecţie de date aflate în interdependenţă;
b) descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele;
c) un sistem de programe pentru gestionarea datelor care asigură independenţa programelor aplicaţiei faţă de modul de structurare a datelor, redundanţă minimă şi răspuns la solicitările utilizatorilor în ansamblul lor.
Noţiunea de BAZĂ DE DATE (BD) se utilizează pentru a denumi grupat primele două elemente ale băncii de date. Deci o bază de date reprezintă un ansamblu (colecţie) de date integrat, anume structurat şi dotat cu o descriere a acestei structuri. Descrierea se numeşte Dicţionar de date şi crează o interdependenţă între datele propriu-zise şi programe. Componenta a treia a unei bănci de date, sistemul de programe cu serviciile specificate se numeşte Sistem de Gestiune a Bazei de Date (SGBD). Deci o bancă de date este formată dintr-o bază de date (sistem de baze de date) şi un SGBD asociat.
Structura unei baze de date evidenţiază nu numai legăturile virtuale între obiecte şi caracteristicile lor, dar şi corespondenţa adresa virtuală şi adresa fizică a datelor pe suport fizic.
Orice operaţie în baza de date se efectuează prin intermediul structurii şi a informaţiilor conţinute de dicţionarul datelor. Programele se referă la date prin numele şi nu prin adresa lor fizică, se crează o independenţă a textului programelor faţă de configuraţia fizică la un moment dat, a informaţiilor conţinute în BD. Atâta timp cât structura BD şi spaţiul real pentru care a fost definită această structură rămân neschimbate, programele ramân valabile.
5. 2. Tipuri de BAZE DE DATE
Se cunosc trei tipuri de baze de date: relaţional, ierarhic şi în reţea. Diferenţa lor constă în modul de organizare a informaţiilor.
a) BD relaţională - are aceeaşi structură fizică cu datele ce trebuiesc prelucrate. Datele ce trebuiesc prelucrate se prezintă sub forma unor tablouri (relaţii) cu linii şi coloane, liniile constituind obiectele, iar coloanele atributele ce caracterizează aceste obiecte. Fiecare înregistrare are o lungime constantă, fiecare atribut are o anumită caracteristică declarată la generarea bazei (şir de caractere, valoare numerică, valoare logică) şi o lungime fixă prestabilită. Căutarea se face parcurgând secvenţial toate articolele şi comparând criteriile.
b) BD ierarhice - sunt construite pentru a facilita informaţia organizată ierarhic. Diagramele unor asemenea baze sunt arborescente, fiecare element fiind subordonat unui singur element şi numai unuia aparţinând bazei. Într-o BD ierarhică dependenţa unui segment de alte segmente de date de nivel superior se exprimă printr - un punctator (adresă).
c) BD în reţea - este constituită dintr - o colecţie de seturi. Fiecare set se compune dintr - o sumă de înregistrări, acestea din urmă fiind asemănătoare cu acelea din sistemul relaţional, numai că lungimea lor este variabilă.
6. NOŢIUNI GENERALE DESPRE SISTEMUL DE OPERARE MS W I N D O W S
MS WINDOWS este un sistem de operare ce oferă utilizatorilor o interfaţă grafică prietenoasă, bazată pe ferestre ecran şi mijloace de interacţiune moderne : meniuri, butoane simultane pe ecran, cursoare grafice, “cutii” de dialog şi altele. WINDOWS conţine o gamă largă de subprograme, specializate pe diverse categorii cum ar fi: procesoare de texte, utilitare grafice, calcul tabelar, etc.
WINDOWS are multe caracteristici precum:
- interfaţă grafică cu utilizatorii;
- execuţia cvasisimultană a programelor;
- vizualizarea resurselor fizice ale calculatorului în scopul partajării lor de către mai multe programe;
- posibilităţi de schimb de date între aplicaţii.
WINDOWS asigură o interacţiune standardizată prin intermediul tastaturii şi al mouse-ului. Interacţiunea este dirijată prin obiecte grafice afişate în fereastra aplicaţiei: meniuri, butoane, liste de opţiuni, “controale” de editare şi altele.
WINDOWS este un sistem de operare multitasking, asigurând execuţia şi vizualizarea mai multor programe care sunt “aplicaţii Windows”, adică programe care nu se adresează direct resurselor fizice ale calculatorului, ci prin intermediul funcţiilor din bibliotecile Windows, dând astfel posibilitatea sistemului să gestioneze aceste resurse şi să asigure partajarea lor de către mai multe programe.
MS WINDOWS este un sistem de operare ce oferă utilizatorilor o interfaţă grafică prietenoasă, bazată pe ferestre ecran şi mijloace de interacţiune moderne : meniuri, butoane simultane pe ecran, cursoare grafice, “cutii” de dialog şi altele. WINDOWS conţine o gamă largă de subprograme, specializate pe diverse categorii cum ar fi: procesoare de texte, utilitare grafice, calcul tabelar, etc.
WINDOWS are multe caracteristici precum:
- interfaţă grafică cu utilizatorii;
- execuţia cvasisimultană a programelor;
- vizualizarea resurselor fizice ale calculatorului în scopul partajării lor de către mai multe programe;
- posibilităţi de schimb de date între aplicaţii.
WINDOWS asigură o interacţiune standardizată prin intermediul tastaturii şi al mouse-ului. Interacţiunea este dirijată prin obiecte grafice afişate în fereastra aplicaţiei: meniuri, butoane, liste de opţiuni, “controale” de editare şi altele.
WINDOWS este un sistem de operare multitasking, asigurând execuţia şi vizualizarea mai multor programe care sunt “aplicaţii Windows”, adică programe care nu se adresează direct resurselor fizice ale calculatorului, ci prin intermediul funcţiilor din bibliotecile Windows, dând astfel posibilitatea sistemului să gestioneze aceste resurse şi să asigure partajarea lor de către mai multe programe.
6. 1 ELEMENTELE DE APLICAŢIE (INTERFERENŢĂ) ALE WINDOWS
6. 1. 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MS WORD PENTRU WINDOWS
MS WORD constituie unul dintre cele mai puternice editoare din sfera produselor soft pentru calculatoarele IBM - PC. Facilităţile oferite de acesta sunt:
- editarea de documente;
- transferuri, înlocuiri seturi caractere din text;
- editări pe coloane sau tabele;
- funcţii de corectare gramaticală şi spelling;
- funcţii pentru editări matematice;
- puternice posibilităţi de import inclusiv din diferite produse grafice;
- funcţia de previzualizare a documentelor editate;
- posibilităţi de imprimare, etc.
Ecranul editorului MS Word
Ecranul cuprinde o fereastră în care se deosebesc următoarele zone principale:
- bara de titlu;
- bara de meniu;
- barele de instrumente cu ajutorul cărora avem acces instantaneu la comenzile uzuale permise sub mediul MS Word;
- linia pentru stiluri, caractere, alinieri;
- linia machetă conţinând identurile;
- aria de lucru în care se editează documentul;
- câte o bară de deplasare orizontală şi verticală;
- linia de stare conţinând informaţii despre pagini, poziţia cursorului, etc.
Bara de titlu conţine:
- pictograma de Control meniu
- titlul produsului (MS Word) urmat eventual de numele documentului curent;
- butoanele de minimizare, maximizare şi inchidere a ferestrei.
Bara de meniuri cuprinde meniurile la care avem acces în Word. Un meniu se accesează ca în toate cazurile de lucru cu meniuri sub Windows:
- prin poziţionare cu mouse-ul şi apăsarea butonului stâng;
- utilizând tastatura, ţinem apăsat tasta Alt şi tastăm litera subliniată din meniu.
6. 1. 2 Editarea unui document
Când se lansează Word-ul, se deschide un document nou gata pentru dactilografiere. Cursorul are forma unei bare verticale pâlpâitoare şi indică locul unde urmează a fi introdus textul; acest loc se numeşte punct de inserare. Spre deosebire de maşina de scris, nu trebuie apăsată tasta Enter după fiecare linie. Word-ul “rupe” automat linia şi trece la rândul următor. Tasta Enter se apasă doar atunci când se doreşte trecerea la un nou paragraf. Textul poate fi şters atât la stânga cât şi la dreapta punctului de inserare. De obicei, un document conţine mai mult text decât poate fi vizualizat la un moment dat pe ecran. Pentru a se afişa o anumită porţiune din document, se foloseşte mouse-ul sau tastatura pentru a parcurge fişierul. Dacă se doreşte modificarea unei porţiuni de document, aceasta trebuie să fie mai întâi marcată. Acest lucru este numit selectare. Un mod simplu de selectare este de a ţine apăsat butonul din stânga al mouse-ului şi de a trece cursorul peste zona care trebuie selectată.
După ce s-a făcut o selecţie, aceasta poate fi ştearsă din document, poate fi mutată sau copiată. Este posibilă copierea şi mutarea în cadrul aceluiaşi document, între documente sau între Word şi alte aplicaţii care permit acest lucru.
6. 1. 3. Salvarea, închiderea sau deschiderea unui document
Salvarea unui document se face în mod normal înainte de a deschide un alt document la ieşirea din Word for Windows sau ori de câte ori consideră utilizatorul că este necesar. Operaţia se declanşează cu ajutorul pictogramei corespunzătoare din linia cu pictograme sau din meniul File, cu una din opţiunile:
- Save – salvarea documentului curent cu aceleaşi atribute;
- Save As – salvarea documentului curent cu atribute noi (de exemplu cu alt nume);
- Save All – salvarea tuturor documentelor deschise (când sunt deschise mai multe documente).
Închiderea unui document, ceea ce anulează şi apariţia lui pe ecran, se realizează cu opţiunea Close din meniul File, sau cu pictograma corespunzătoare din linia pictogramelor.
La apelarea acestei opţiuni suntem întrebaţi dacă salvăm sau nu documentul. Se poate răspunde Yes, No sau Cancel, ultimul însemnând că renunţăm la închiderea sa.
Deschiderea unui document creat anterior, ceea ce are ca efect şi aducerea sa pe ecran în zona de lucru, se realizează cu opţiunea Open din meniul File, sau cu pictograma corespunzătoare din linia pictogramelor.
La apelarea acestei comenzi apare o casetă în care se indică tipul documentului care deschide (List Files of Type) din care se alege tipul corespunzător creării documentului, unitatea pe care se găseşte documentul (Drives), directorul şi numele fişierului. În cazul în care nu ne amintim pe ce unitate se găseşte documentul sau, mai ales, numele său, putem utiliza opţiunea Find File din dreapta casetei. La activarea acesteia apare o casetă cu ajutorul căreia putem vizualiza toate documentele de tipul considerat precum şi prima pagină a fiecărui document.
6. 1. 4. Tipărirea unui document
Tipărirea unui document la imprimantă din mediul Word presupune accesarea opţiunii Print din meniul File. Pe ecran va apare o fereastră în care vor trebui indicate:
- Print What – numele documentului;
- Copies – numărul de copii în care se va tipări documentul;
- Print Range – All – tipărirea întregului document;
- Current Page – tipărirea numai a paginii curente;
- Pages – numărul paginii (paginilor) care se va (vor) tipări (de exemplu: from 1 to 5 înseamnă de la pagina 1 la a cincea, inclusiv);
- Print to File – crearea unui fişier cu exetnsia. PRN
Faptul că tipărirea este în curs este marcat pe ecran Printr-o fereastră cu numele Priting, oferindu - se posibilitatea anulării acţiunii de imprimare prin butonul Cancel.
Ieşirea din mediul Word se face fie închizând fereastra de la butonul Control meniu, fie utilizând meniul File. În acest ultim caz se alege opţiunea Exit.
7. R E Ţ E L E D E C A L C U L A T O A R E
7. 1 GENERALITĂŢI
Reţelele de calculatoare sunt o componentă a factorilor de automatizare sau în curs de automatizare, iar scopurile şi nevoile locale sunt dependente de sarcinile şi obiectivele într-un anumit orizont temporal.
Spre deosebire de sistemele distribuite - unde operaţiile sunt executate automat de sistemul de operare - în reţelele de calculatoare utilizatorul explicitează toate activităţile proprii, de la conexarea la reţea până la lucrul cu directoare, fiiere şi celelalte resurse ale reţelei.
Reţeaua de calculatoare este constituită dintr - un ansamblu de calculatoare interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie (linie telefonică, fibră optică, ghid de unde, cablu coaxial, etc.), asigurându - se pe această cale folosirea în comun de către un număr mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software de bază şi aplicaţii) şi informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate.
Se asigură în acest fel, integrarea informatică a utilizatorilor de pe o arie foarte mare (uneori o integrare mondială), echilibrarea folosirii resurselor de calcul, sporirea capacităţii de calcul şi de informare - prin accesul la facilităţi de calcul şi informaţionale deosebite - pe care le posedă unele calculatoare din reţea.
7.1.1. PRINCIPALELE AVANTAJE OFERITE DE REŢEA SUNT URMĂTOARELE:
- partajarea fişierelor (de exemplu crearea unei baze de date folosite simultan de un număr mare de utilizatori);
- partajarea programelor (în scopul reducerii costului cumpărării licenţelor software pentru fiecare PC se cumpără un singur pachet multiutilizator);
- partajarea resurselor hardware (mari capacităţi de stocare, imprimante, modem - uri, etc.);
- creşterea economică şi gradată a numărului de PC-uri (pe măsura creşterii necesităţilor de calcul, se adaugă treptat noi PC-uri în reţea; de asemenea, pentru mărirea numărului posturilor de lucru, pot fi folosite staţii de lucru fără discuri floppy sau harduri);
- capacitatea de a utiliza software de reţea (se pot folosi aplicaţii [n care procesarea datelor este distribuită în reţea, îmbunătăţindu-se astfel şi interacţiunile între grupurile de utilizatori);
- poşta electronică (utilizatorii pot comunica şi schimba fişiere mult mai uşor);
- management centralizat (majoritatea resurselor importante pot fi adunate în jurul FILE SERVER - ului, datele pot fi protejate prin back-up-uri şi arhivate dintr-un singur punct);
- securitatea datelor confidenţiale (accesul în reţea este controlat, asigurându - se protecţia fişierelor împotriva utilizatorilor neautorizaţi);
- accesul la sisteme de operare diferite (se permite conectarea în reţea a staţiilor de lucru care utilizează sisteme de operare diferite);
- îmbunătăţirea structurii organizaţiei;
7. 1. 2 . FUNCŢIILE UNEI REŢELE
Prin intermediul reţelei se asigură o serie de facilităţi cum ar fi:
- partajarea de resurse:suport magnetic extern, imprimante precum şi utilizarea unor procesoare software performante (VAP - Value Added Processor). Exemplu:servere de imprimare, servere de baze de date, servere de salvare şi/sau arhivare automată;
- prelucrare distribuită: acces comun la fişiere, la bazele de date, cooperare între programe;
- transfer de fişiere;
- statistică şi contabilitate automată;
- protecţia fişierelor prin parole şi drepturi de acces;
- metode de dublare a informaţiei de pe harddisc prin oglindire (mirroring) şi prin duplexarea discului;
- diverse medii de programe automate.
7. 2. CLASIFICAREA REŢELELOR
Reţelele pot fi clasificate după mai multe criterii:
A. După mărimea reţelei
. 1 Reţele locale (LAN - Local Area Networks)
O reţea locală constituie un mediu universal de comunicaţie între diferite calculatoare şi echipamente periferice asociate. O reţea locală se constituie Într-o clădire sau grup de clădiri (max. 1 km).
2 Reţele zonale (MAN - Metropolitan Area Networks)
O reţea zonală constituie un mediu universal de comunicaţie între diferite calculatoare şi echipamente periferice asociate, având un areal de răspândire mai mare decât reţelele locale, ca de exemplu un cartier, un sector, un oraş (max. 100 de km.). Viteza de transmisie este relativ mică, ajung[nd - se până la 2 Mb/s, iar mediul de transmisie fiind cablul TV.
3. Reţele generale (WAN - Wide Area Networks)
O reţea generală este un mediu universal de transmitere a datelor la nivel naţional şi internaţional. Cel mai răspândit mediu de transmitere în această categorie de reţele este cablul telefonic, aspect ce implică o scădere a vitezei de transmisie faţă de LAN şi MAN. Pentru a compensa acest neajuns s-au pus la punct metodologii şi tehnici speciale ca de exemplu, transmisiile prin satelit.
B. După modul de transmitere a informaţiei:
1. Cu comutarea mesajelor. Mesajele (informaţii relativ scurte) sunt transmise unui comutator de mesaje (switch), care le transmite, după recepţia generală, la destinaţie.
2. Cu comutarea pachetelor: Datele de lungime mare (cazul tranferurilor de fişiere) sunt împărţite în pachete (segmente mai mici) de către comutator de pachete, care dirijează fiecare pachet individual către destinaţie. Un comutator de pachete similar se găseşte la recepţie, unde asamblează pachetele şi trimite fişierul rezultat către calculatorul destinatar.
3. Cu difuzarea mesajelor. În acest caz, toate nodurile sunt legate la un canal unic, accesibil tuturor elementelor conectate, spre deosebire de primele două cazuri, în care se crea un canal de transmisie a datelor între nodul emiţător şi cel receptor, canal ce poate conţine şi eventuale noduri intermediare. Destinatarul mesajului este găsit printr-un identificator (adresă) conţinut chiar în mesaj.
4. Reţea digitală cu servicii integrate. Aceasta foloseşte transmisia digitală, mai potrivită cu modul de funcţionare a calculatoarelor şi cu viteze de transmisie considerabil mărite, spre deosebire de tipurile precedente ale transmiterii datelor care se bazează pe o transmisie analogică.
C. După topologia de legare
1. Topologia liniară. Toate nodurile (servere şi staţii de lucru) sunt legate pe o magistrală comună de transmisie (Bus) şi sunt simultan în ascultare, dar mesajul este recepţionat numai de nodul destinatar;
2. Topologia stea. În această topologie există un nod central (serverul), la care sunt legate toate staţiile de lucru. Neexistând legătură directă între două staţii, orice mesaj transmis către o staţie de lucru trece prin server.
3. Topologia inel. În această topologie staţiile de lucru sunt legate circular, un mesaj trecând pe rând, prin mai multe staţii până ajunge la server sau la staţia de destinaţie
4. Topologia mixtă. În această topologie se prezintă moduri de legare combinată a celor trei topologii de mai sus.
7. 3. TOPOLOGII DE REELE LOCALE
Modul de interconectare a calculatoarelor Într-o reţea se numeşte topologie. Topologia determină traseul prin care circulă informaţia [n reţea. Se cunosc patru astfel de topologii:
Topologia liniară (BUS)
Aceasta este cea mai simplă şi la îndemână modalitate de interconectare. Toate staţiile de lucru (WS) şi serverul de fişiere (FS) sunt conectate liniar (“în paralel”) la un acelaşi cablu - magistrală comună sau trunchi comun.
Figura : Reţea locală cu topologie magistrală comună (bus sau trunchi)
Prioritatea de transmisie în această topologie este dată de un algoritm dinainte stabilit, care rezolvă eventualele disfuncţionalităţi apărute atunci când două noduri încearcă să transmită simultan, stabilind modalitatea şi prioritatea de transmisie numai pentru unul din noduri.
Topologia BUS prezintă următoarele avantaje:
- conexiune simplu de realizat, extindere uşoară;
- fiabilitate sporită (dezafectarea unui nod nu împiedică transmisia la celelalte noduri);
- viteza mare de transmisie;
- legarea cablurilor (stabilirea configuraţiei) este simplă şi flexibilă, putând fi adaptată topografiei locale;
Dezavantajele prezentate de topologia BUS sunt:
- nu se recomandă folosirea aplicaţiilor în timp real (la controlul automat al proceselor industriale spre exemplu) deoarece transmisia mesajelor dintr - un mod în altul se face într-un timp nedeterminat;
- sunt situaţii când transmiterea unui mesaj de la o staţie de lucru la alta poate să perturbe semnalul pe linia de comunicaţie;
- necesită măsuri suplimentare de protecţie pentru funcţionare optimă.
Topologia inel
Această topologie se bazează pe conectarea calculatoarelor pe un canal circular.
Figura : Reţea locala cu topologie inel
Aceasta are particularitatea că transmiterea mesajelor dintre două noduri se face “pas cu pas”, În acest fel controlul reţelei fiind propriu fiecărui nod într-un interval de timp determinat (controlul nodurilor, după ce se rezolvă cererile de comunicaţie transmite prin permutare circulară.
Topologia de tip inel prezintă urrmătoarele avantaje:
- conexiune simplă;
- nodurile au acelaşi rang de prioritate;
- transmisia unui mesaj dintr - un nod în altul poate fi estimată;
- este proprie aplicaţiilor în timp real.
Dezavantajele acestei topologiii sunt:
- fiabilitate scăzută (defectarea unui nod implică întreruperea reţelei);
- distanţa maximă între staţiile de lucru este de 45 m;
- viteza de comunicaţie este mai redusă.
Pentru distanţe medii/mari (ce nu depăşesc câteva sute de metri) se folosesc, aproape fără excepţie, numai topologiile liniară (magistrală comună) şi inel sau combinate.
Topologia stea
În această topologie staţiile de lucru (WS) sunt conectate la un nod privilegiat în reţea (serverul de fişiere), dar nu sunt conectate şi între ele.
Figura Reţea locală cu topologie stea (radială)
Transmisia între staţii se face prin intermediul file server (FS), existând pentru fiecare staţie de lucru (WS) o linie de comunicaţie dedicată.
Topologia de tip stea prezintă următoarele avantaje:
- HUB-ul realizează conexiunile, care sunt uşor de modificat (pasiv). Unele hub-uri realizează şi o amplificare a semnalului (activ).
Dezavantajele topologiei stea sunt: hub-ul poate constitui un punct critic în reţea. Distanţa dintre hub şi o staţie de lucru este de max. 50 m.
INTERCONECTĂRI DE REŢELE. SISTEMUL INTERNET
În ultimele decenii, caracterizate printr-o explozie informaţională fără precedent în istoria omenirii, o importanţă deosebită au dobândit-o capacitatea şi resursele de comunicaţii de care dispun proiectanţii şi utilizatorii sistemelor informatice. Schimbul de informaţii reprezintă însă şi motivaţia existenţei reţelelor de calculatoare interconectate, în cadrul cărora se detaşează mediul de reţele extrem de complex, constituit de INTERNET. Acesta este un serviciu nou apărut în tehnologia telecomunicaţiilor, care şi-a căpătat un loc cel puţin la fel de important in ştiinţa socială a comunicaţiilor interumane. Aceasta constituie o reţea de reţele şi, în plus, un mediu informaţional şi de calcul cu foarte bogate servicii şi resurse, biblioteci, baze de date, determinând un conglomerat extrem de complex de arhitecturi, componente fizice şi sisteme de operare, cărora, din fericire, utilizatorul, Într-o primă abordare, nu trebuie să le cunoască sau să le înţeleagă în profunzime “filosofia” şi toate implicaţiile.
Protocolul TCP/IP izolează diferenţele între componente şi asigură sistemelor de comunicaţie independenţa faţă de tehnologia întrebuinţată în reţeaua respectivă.
INTERNET-ul este un mediu cu componente de tip unu-la-unu, în care aproape toate facilităţile care configurează reţelele au importanţă egală şi în care componentele se comportă una faţă de cealaltă în mod nediscriminatoriu, componente care sunt conectate printr-un set de calculatoare numite router-e.
Pentru ca un utilizator situat în faţa unui calculator să poată avea acces la INTERNET este suficient să-şi conecteze calculatorul la un NOD din acest mediu (nodul fiind de asemenea un calculator, care este însă legat direct la INTERNET) şi care oferă câteva din caracteristicile INTERNET şi să înceapă apoi prin intermediul unor instrumente specifice să “exploreze” o parte din resursele acestuia.
Punctele de intrare în INTERNET se fac prin folosirea unei linii telefonice obişnuite, conectate în urma formării numărului de telefon al unui server din INTERNET - numit furnizor de servicii.
Conectarea la un astfel de server presupune deschiderea – cu acordul administraţiei ce girează nodul respective - unui cont de utilizator şi existenţa unui serviciu local de tip DIAL-UP (conectarea prin linie telefonică comutată) prin care calculatorul utilizatorului să se lege logic la acel nod.
Prin conectare, în acest context, se înţelege acceptarea de către mediul INTERNET a accesului logic al unui utilizator – care este deja conectat fizic la mediul INTERNET prin intermediul liniilor de comunicaţii - la unul sau la altul dintre furnizorii de servicii INTERNET, în vederea declanşării unor operaţii de căutare, foiletonare, vizualizare de informaţii şi/sau de programe şi de eventuală aducere a unor astfel de “obiecte” la locaţia utilizatorului.
În cadrul acestui proces de conectare, utilizatorul trebuie să introducă la tastatura calculatorului de la care inţiază conectarea informaţii precum LOGIN NAME – nume de conectare şi PASSWORD - parola de conectare la un HOST (server) conectat şi recunoscut de către mediul INTERNET.
Sistemul de operare UNIX reprezintă suportul dominant pentru aplicaţiile mari economice, ştiinţifice pentru domeniile de cercetare şi învăţământ, pentru profesioniştii din ştiinţa calculatoarelor din întreaga lume.
În continuare, utilizatorul va putea face apel la o serie de facilităţi, oferite de sistemul de operare UNIX, pentru comunicare în reţea (poşta electronică - E-Mail -, transfer de fişiere, telnet) sau va folosi o serie de instrumente concepute special pentru parcurgerea şi căutarea în INTERNET precum Gopher, Archie, Wais, etc.
Cea mai răspândită este facilitatea World Wide Web (WWW, care reprezintă un instrument de căutare bazat pe tehnologia hypermedia, prin hypertext si hyperlinking. Utilizatorul foloseşte browser-e (Mozilla, MS Internet Explorer, Opera, Netscape Navigator, Safari,) pentru a avea acces la Web.
După ce căutarea a avut succes şi după ce a putut vizualiza şi s-au transferat informaţiile dorite, utilizatorul se poate deconecta (operaţie numită LOGOUT sau LOGOFF) de la INTERNET.
Comunitatea INTERNET este constitită din ansamblul de mii de reţele interconectate, sute de mii de calculatoare individuale, şi milioane de utilizatori care protejează un mediu compatibil pentru interacţiunea tuturor acestora în schimbul unor date numerice.
INTERNET-ul este un extrem de variat şi bogat mediu de informaţii, care poate facilita obţinerea următoarelor beneficii:
a) schimb comod şi rapid de informaţii prin asigurarea unor servicii specializate precum E - Mail (poştă electronică), transfer de fişiere cu protocolul FPT, transferul vocii şi al imaginilor;
b) se pot primi informaţii şi face actualizări regulate ale subiectelor ce interesează în mod special prin existenţa unui mare număr de grupuri de interes ce publică documente periodice şi la care se pot alătura utilizatorii interesaţi (aşa numitele grupuri de mailling lists – liste de distribuţie prin e-mail) fiecare membru al unui astfel de grup primind automat informaţia de îndată ce acesta se conectează la reţea ;
c) apare posibilitatea de a putea accesa cu uşurinţă persoane ce posedă o experienţă deosebită în mai toate domeniile ce pot prezenta un interes;
d) se poate asigura un acces global la informaţia pe care un utilizator o plasează în reţea. În acest context, este foarte important de a asigura o conexiune cât mai ieftină la furnizorul de servicii de care suntem interesaţi;
e) este permis accesul la mii de arhive informaţionale din întreaga lume prin intermediul unor mari servere specializate în gestiunea şi servirea cererilor de integrare, vizualizare şi expediere a componentelor acestor arhive;
f) apare posibilitatea de a contacta şi aduna specialiştii răspândiţi pe o arie largă pentru a constitui grupe puternice de lucru pentru rezolvarea unor proiecte;
g) se pot transforma şi transfera date între platforme foarte diferite aflate la distanţă ajustarea formatelor datelor folosite de diverse sisteme de calcul este realizată de programe convertoare de o mare diversitate;
h) se lărgesc posibilităţile de divertisment în acest cadru, atît de generos, cu posibilitatea obţinerii unei stări de destindere şi confort pentru utilizatori.
Mediul INTERNET nu este omogen ci foarte eterogen, nu este proprietatea unui guvern, companii sau universităţi, nu constituie o componentă software sau hardware de sine stătătoare nu este o singură reţea ci un grup de reţele aranjate logic Într-o ierarhie (negrupate însă şi egale din punct de vedere fizic); nu se limitează doar la cercetare şi nu este folosit zilnic doar de profesionişti ci şi de oameni de toate specializările şi interesele.
Intranet înseamnă utilizarea tehnologiei Internet în cadrul unei companii sau instituţii, pentru a îmbunătăţi accesul şi transferul datelor între departamente. Intranet-urile costă puţin, oferă rapiditate in căutarea informaţiilor interne ale companiei şi asigura comunicaţia cu lumea din afară conectată la Internet.
Diferenţele între Intranet şi Internet sunt urmatoarele:
- Intranet este o reţea în cadrul unei companii pe cînd Internet este o reţea întinsă pe toată suprafaţa lumii;
- Intranet are acces pe Internet dar nu şi invers.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Adaugati comentariul dvs.