SEMNELE TOTEMICE ŞI REPREZENTAREA LOR ECOLOGICĂ ÎN DIMENSIUNILE ACŢIUNII MILITARE DIN SPATIUL GETO-DACIC
Congres Dacologie - mai 2007
COLONEL (r) VIOREL CIOBANU
STUDENT CATALIN CIOBANU
În secolele I –III e.n., ca urmare a evoluţiei nivelului de viaţă, în aproape întreaga lume, a dezvoltării meşteşugurilor, comerţului şi perfecţionării activităţilor de cultivare a pământului, se constată o reorientare conceptuală privind acceptarea unor tabu-uri ideatice, a unor simboluri sacrale sau semne providenţiale.
Furaţi de măreţie sau împinşi de orgolii nemăsurate, multe căpetenii războinice după victorii nu-şi mai recunosteau zeii impuşi de relaţii de rudenie strămoşească, devenind indiferenţi şi “imuni” la înţelepciunile moştenite. Se întruchipa acum o nouă relaţie – de fapt, conturată de mai mult timp, poate incă din antichitate-, dar cu mai puţină ”vigoare” şi voinţă, glorificându-se pe ei sau pe conducătorii statelor, pe lideri politici sau religioşi care-i susţineau, transferând în acest fel aspectologia credinţelor mitologice în arealul de convieţuire. Era de fapt o primă formă de manifestare a cultului personalităţii de mai târziu şi o deschiere de drum către, “tirania modernă”. Se şi promova astfel idolarizarea unor personalităţi cu contribuţii sau atribute fizice şi morale, mai mult sau mai putin probate, dar cu o mare putere de a se impune. Se converteau astfel epocile, comprimându-se timpul, de la dimensiuni nesfârşite la clipele efemere, supuse apoi eroziunii şi dispariţiei. Nu se mai respectau deci valorile sufleteşti moştenite, cerute de mituri, înlocuindu-se cu apariţii, de cele mai multe ori nesemnificative, promovate intentionat.
Simultan cu această idolatrie umană, se continua însă şi chiar se dezvoltă, în paralel, o permanentă interferare cu idolatria din lumea animală. Intr-o astfel de explozie de zeităţi vechi şi noi, se pare că “însuşi Olimpul s-a mutat pe pământ”, iar fiecare om işi putea făuri propriul său zeu, după propria sa înfăţişare şi pricepere a ideilor mitice, de dinainte sau contemporane cu el.
Putem aprecia, pe baza descoperirilor arheologice, a mărturiilor documentare, aflate îndeosebi în Dobrogea, că în primele secole de colonizare grecească, aşezările fortificate ale cetăţilor daco-romane încă mai aveau altare sacre. De asemenea, cele mai recente cercetări au relevat existenţa statuetelor şi figurilor zoomorfe şi antropomorfe, fapt ce a îndreptăţit tragerea concluziei coexistenţei unor zootemuri şi fitotemuri, cu rezonanţe chiar şi în conflictele armate.
Dacii, de pildă, aveau cultul animalelor totemice (lupii, urşi, cerbii, şerpii etc.) cult care s-a păstrat, diversificat şi stilizat până la noi, ştiut fiind faptul că în secolele XV-XVI voievozii noştri foloseau ca efigie războinică chipurile stilizate ale unor animale puternice ca bourul, zimbrul, vulturul, fiind puţin influenţat de romanii care utilizau doar totemurile de origine celestă (sistemul solar sau stelele mai importante).
Dar mai târziu, în spaţiul credinţelor spirituale din acest areal, în axiologia cultică daco-romană, îşi fac locul şi alte reprezentări terestre şi cereşti, fapt care dă naştere unui mozaic conceptual şi atitudinal.
Credinţa în reprezentările artificiale, în forme existenţiale primare, în semne şi fenomene greu de acceptat şi descifrat, a dus cu timpul la evidenţierea cultului, la constituirea unor conglomerate de idei, concepte şi păreri şi chiar atitudini, de credinţe şi pseudocredinţe, care s-au sintetizat apoi în totemuri, puternice exteriorizări ale esenţelor interioare umane, imagini empiric acceptate, dar complexe şi abstracte.
Pentru lumea antică, totemurile au însemnat o a doua descoperire de sine, o a doua recunoaştere a existenţialului prin neexistenţial prin aşa zisa lume „de dincolo”, de pe alt tărâm, mediată de semne şi figuri sacre, dar cu corespondenţe în existenţele de pe pământ.
Covârşitor este, pentru toată această dimensiune panoramatică spirituală, simbolul naturii (mamă) ca ocrotitor, apărător şi loc de refugiu în clipele de maximă tensiune, de înfricoşare şi prigoană.
Războaiele, luptele, suferinţele cotidiene, insatisfacţiile materiale şi umane de tot felul au dat naştere unei simbolistici foarte diverse, cu implicaţii şi reprezentări profunde în sfera preocupărilor de fiecare moment.
De fapt, fiecare populaţie, fiecare formaţine statală, fiecare spaţiu geografic sau zonă de influenţă şi-a însuşit în accepţiunea cultului, ca şi în suita ceremonialelor specifice, câte un obiect, animal, plantă sau formă de relief pe care le-au respectat până la adoraţie şi le-au transformat în convingeri sacre.
În acest fel, totemurile au luat naştere din lucruri obişnuite, care nu au avut însuşiri deosebite sau virtuţi ieşite din comun, dar care datorită unor întâmplări, mai mult sau mai puţin bizare, s-au transformat în daruri „căzute din cer” sau din Olimpul zeiesc.
Aşa au apărut totemurile din rândul plantelor, din rândul animalelor sau chiar din rândul obiectelor folosite în gospodărie, în viaţa personală a oamenilor.
Oare ce relevenţă a avut zeificarea calului, a lupului, a bourului, a zimbrului, a taurului sau mai târziu a câinelui? Ce valenţe simbolistice aveau arborii obişnuiţi ca, de exemplu, bradul, plopul, arţagul sau stejarul?
În paralel cu acestea, s-a dezvoltat şi cultul unor închipuiri crude, asociaţii bizare de real şi imaginar, dar care erau considerate a fi periculoase pentru viaţa omului, mai viclene sau mai puternice ca el. Exemplificăm în acest sens totemul balaurului, dragonului, zmeului etc. Chiar şi despre celebrul Zamolxis se afirmă că era un urs, pe care geto-dacii l-au divinizat.
Stindardul dacic cu chip de balaur, ca signum de ordin totemic, dar şi totemul şarpelui au marcat multă vreme existenţa mitologică a strămoşilor noştri şi au polarizat conştiinţele în momentele de criză, de războaie, catastrofe, cataclisme, molime, foamete, fiind implorate de comandanţii de oşti pentru facilitarea victoriei, dar şi de femei, bătrâni şi copii pentru supravieţuire.
Însă simultan, în Dacia ca şi pe întregul cuprins al Eurasiei, odată cu apariţia şi dezvoltarea totemurilor, au luat naştere şi astrotemurile, vizând o dimensiune ecologică mult mai expansivă, mai amplă, mai greu de definit.
Mai întâi aceste simboluri au fost în mitologia predacică, iar apoi păstrate şi adaptate civilizaţiei epocii respective. Atât fitotemurile, zootemurile cât şi astrotemurile au dus, pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, la realizarea unei adevărate spiritualităţi totemice.
Actul de jertfire, în scopul satisfacerii totemice, a fost des răspândit, dar în timp ce în perioadele de pace avea coordonate singulare sau/şi colective, dar de mici dimensiuni, oricum mai apropiate de normal, în vreme de război căpăta dimensiuni colective monstruoase. Pentru astfel de aşa-zise daruri zeificate se declanşau războaie, se distrugeau hotare şi ierarhii statale, se săvârşeau mari trădări sociale.
În dimensiunea spirituală a geto-dacilor semnele totemice sunt disparate şi cu un specific pregnant pentru fiecare context geografic, dar unitare prin simbolistică şi tematică, uniforme prin nimbul cultic care s-a ţesut în jurul lor şi unice prin ideatica etno-genetică, fiindcă, fără dar şi poate, până la reprezentările abstracte ce învăluiau o întreagă tradiţie spirituală şi mitică, ele slujeau de fapt specificul naţional de mai târziu şi „lucrau pentru plămădirea limbii şi a poporului român” . În atare condiţii, sfera gândirii şi acţiunii militare şi-a interferat multe din valenţele ei formativ-praxiologice şi a beneficiat de starea totemică a timpurilor respective.
Totemismul a coexistat cu alte manifestări tradiţionale. Acesta a pătruns chiar şi în cultul religios-ortodox, devenindu-ne contemporan. De exemplu, cunoscutele figurine din pâine (prescuri, căpeţele, colaci) semnifică o prelungire a credinţei totemice şi în tradiţia populară. Ca să nu mai vorbim de măşti şi de simbolistica costumelor, de gestica dansurilor şi de desfăşurarea unor ritualuri.
Iată deci, cât de mare importanţă au acordat şi acordă românii –urmaşi ai dacilor- acestor reprezentări, ce implicaţii mitologice şi mitice, etnice şi etice, ce valoare covârşitoare de stimulare a psihologiei individuale şi colective, ca argument al legăturii vieţii omului cu tăriile universului.
În timpurile actuale, de căutări, de instabilitate mondială şi continentală, de criză economică şi politică, aceste semne sunt cu pregnanţă reactualizate şi „reidolatrizate”, reaşezate în conştiinţele umane, şi chiar în comportamente, la locul pe care îl au de secole şi secole.
Simultan cu această idolatrie umană, se continua însă şi chiar se dezvoltă, în paralel, o permanentă interferare cu idolatria din lumea animală. Intr-o astfel de explozie de zeităţi vechi şi noi, se pare că “însuşi Olimpul s-a mutat pe pământ”, iar fiecare om işi putea făuri propriul său zeu, după propria sa înfăţişare şi pricepere a ideilor mitice, de dinainte sau contemporane cu el.
Putem aprecia, pe baza descoperirilor arheologice, a mărturiilor documentare, aflate îndeosebi în Dobrogea, că în primele secole de colonizare grecească, aşezările fortificate ale cetăţilor daco-romane încă mai aveau altare sacre. De asemenea, cele mai recente cercetări au relevat existenţa statuetelor şi figurilor zoomorfe şi antropomorfe, fapt ce a îndreptăţit tragerea concluziei coexistenţei unor zootemuri şi fitotemuri, cu rezonanţe chiar şi în conflictele armate.
Dacii, de pildă, aveau cultul animalelor totemice (lupii, urşi, cerbii, şerpii etc.) cult care s-a păstrat, diversificat şi stilizat până la noi, ştiut fiind faptul că în secolele XV-XVI voievozii noştri foloseau ca efigie războinică chipurile stilizate ale unor animale puternice ca bourul, zimbrul, vulturul, fiind puţin influenţat de romanii care utilizau doar totemurile de origine celestă (sistemul solar sau stelele mai importante).
Dar mai târziu, în spaţiul credinţelor spirituale din acest areal, în axiologia cultică daco-romană, îşi fac locul şi alte reprezentări terestre şi cereşti, fapt care dă naştere unui mozaic conceptual şi atitudinal.
Credinţa în reprezentările artificiale, în forme existenţiale primare, în semne şi fenomene greu de acceptat şi descifrat, a dus cu timpul la evidenţierea cultului, la constituirea unor conglomerate de idei, concepte şi păreri şi chiar atitudini, de credinţe şi pseudocredinţe, care s-au sintetizat apoi în totemuri, puternice exteriorizări ale esenţelor interioare umane, imagini empiric acceptate, dar complexe şi abstracte.
Pentru lumea antică, totemurile au însemnat o a doua descoperire de sine, o a doua recunoaştere a existenţialului prin neexistenţial prin aşa zisa lume „de dincolo”, de pe alt tărâm, mediată de semne şi figuri sacre, dar cu corespondenţe în existenţele de pe pământ.
Covârşitor este, pentru toată această dimensiune panoramatică spirituală, simbolul naturii (mamă) ca ocrotitor, apărător şi loc de refugiu în clipele de maximă tensiune, de înfricoşare şi prigoană.
Războaiele, luptele, suferinţele cotidiene, insatisfacţiile materiale şi umane de tot felul au dat naştere unei simbolistici foarte diverse, cu implicaţii şi reprezentări profunde în sfera preocupărilor de fiecare moment.
De fapt, fiecare populaţie, fiecare formaţine statală, fiecare spaţiu geografic sau zonă de influenţă şi-a însuşit în accepţiunea cultului, ca şi în suita ceremonialelor specifice, câte un obiect, animal, plantă sau formă de relief pe care le-au respectat până la adoraţie şi le-au transformat în convingeri sacre.
În acest fel, totemurile au luat naştere din lucruri obişnuite, care nu au avut însuşiri deosebite sau virtuţi ieşite din comun, dar care datorită unor întâmplări, mai mult sau mai puţin bizare, s-au transformat în daruri „căzute din cer” sau din Olimpul zeiesc.
Aşa au apărut totemurile din rândul plantelor, din rândul animalelor sau chiar din rândul obiectelor folosite în gospodărie, în viaţa personală a oamenilor.
Oare ce relevenţă a avut zeificarea calului, a lupului, a bourului, a zimbrului, a taurului sau mai târziu a câinelui? Ce valenţe simbolistice aveau arborii obişnuiţi ca, de exemplu, bradul, plopul, arţagul sau stejarul?
În paralel cu acestea, s-a dezvoltat şi cultul unor închipuiri crude, asociaţii bizare de real şi imaginar, dar care erau considerate a fi periculoase pentru viaţa omului, mai viclene sau mai puternice ca el. Exemplificăm în acest sens totemul balaurului, dragonului, zmeului etc. Chiar şi despre celebrul Zamolxis se afirmă că era un urs, pe care geto-dacii l-au divinizat.
Stindardul dacic cu chip de balaur, ca signum de ordin totemic, dar şi totemul şarpelui au marcat multă vreme existenţa mitologică a strămoşilor noştri şi au polarizat conştiinţele în momentele de criză, de războaie, catastrofe, cataclisme, molime, foamete, fiind implorate de comandanţii de oşti pentru facilitarea victoriei, dar şi de femei, bătrâni şi copii pentru supravieţuire.
Însă simultan, în Dacia ca şi pe întregul cuprins al Eurasiei, odată cu apariţia şi dezvoltarea totemurilor, au luat naştere şi astrotemurile, vizând o dimensiune ecologică mult mai expansivă, mai amplă, mai greu de definit.
Mai întâi aceste simboluri au fost în mitologia predacică, iar apoi păstrate şi adaptate civilizaţiei epocii respective. Atât fitotemurile, zootemurile cât şi astrotemurile au dus, pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, la realizarea unei adevărate spiritualităţi totemice.
Actul de jertfire, în scopul satisfacerii totemice, a fost des răspândit, dar în timp ce în perioadele de pace avea coordonate singulare sau/şi colective, dar de mici dimensiuni, oricum mai apropiate de normal, în vreme de război căpăta dimensiuni colective monstruoase. Pentru astfel de aşa-zise daruri zeificate se declanşau războaie, se distrugeau hotare şi ierarhii statale, se săvârşeau mari trădări sociale.
În dimensiunea spirituală a geto-dacilor semnele totemice sunt disparate şi cu un specific pregnant pentru fiecare context geografic, dar unitare prin simbolistică şi tematică, uniforme prin nimbul cultic care s-a ţesut în jurul lor şi unice prin ideatica etno-genetică, fiindcă, fără dar şi poate, până la reprezentările abstracte ce învăluiau o întreagă tradiţie spirituală şi mitică, ele slujeau de fapt specificul naţional de mai târziu şi „lucrau pentru plămădirea limbii şi a poporului român” . În atare condiţii, sfera gândirii şi acţiunii militare şi-a interferat multe din valenţele ei formativ-praxiologice şi a beneficiat de starea totemică a timpurilor respective.
Totemismul a coexistat cu alte manifestări tradiţionale. Acesta a pătruns chiar şi în cultul religios-ortodox, devenindu-ne contemporan. De exemplu, cunoscutele figurine din pâine (prescuri, căpeţele, colaci) semnifică o prelungire a credinţei totemice şi în tradiţia populară. Ca să nu mai vorbim de măşti şi de simbolistica costumelor, de gestica dansurilor şi de desfăşurarea unor ritualuri.
Iată deci, cât de mare importanţă au acordat şi acordă românii –urmaşi ai dacilor- acestor reprezentări, ce implicaţii mitologice şi mitice, etnice şi etice, ce valoare covârşitoare de stimulare a psihologiei individuale şi colective, ca argument al legăturii vieţii omului cu tăriile universului.
În timpurile actuale, de căutări, de instabilitate mondială şi continentală, de criză economică şi politică, aceste semne sunt cu pregnanţă reactualizate şi „reidolatrizate”, reaşezate în conştiinţele umane, şi chiar în comportamente, la locul pe care îl au de secole şi secole.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Adaugati comentariul dvs.