UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

94 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

    Aşezat la confluenţa intereselor unor mari imperii, călcat timp de un mileniu de năvălitorii barbari dinspre est şi nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârşitul secolului al XIV-lea în trei principate. Astfel a reuşit să supraveţuiască tuturor acestor vicisitudini şi în epoca modernă să alcătuiască un stat unic şi independent. Treptat-treptat cel mai mare pericol pentru integritatea şi independenţa poporului român a venit de la răsărit. Rusia ţarilor, cu o consecvenţă fără egal, utilizând războiul, teroarea, crima şi înşelăciunea, a înaintat spre vest.

            Moldova şi Ţara Românească s-au aflat în mare primejdie după 1654, când Rusia s-a unit cu Ucraina. La începutul secolului al XIX-lea primejdia rusească a devenit şi mai ameninţătoare. Mai întâi Moldova, apoi şi Ţara Românească au intrat în planurile de cucerire ale imperiului ţarilor, care respectau testamentul unuia dintre cei mai mari vizionari oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, ţarul Petru I, denumit de ruşi „Petru cel mare”. El a vizat pentru sine şi pentru generaţiile următoare cucerirea Europei, întinderea spre sud şi spre vest a imensei sale moşteniri, cucerirea Constantinopolului şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a ţărilor române care erau o piedică în calea planurilor sale.

            Basarabia este regiune istorică situată între Prut şi Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramureşean Bogdan I (1359-1365), care a respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-şi reinstaura supremaţia asupra Moldovei, pe care a stăpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descălecat sub Dragoş Vodă şi urmaşii săi Sas şi Bâlc).

            Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al Ţării Româneşti (1310-1352) şi a urmaşilor săi, care au alungat hoardele tătarilor de la gurile Dunării, consolidând graniţa de est. Denumirea iniţială a sudului Moldovei de Basarabia s-a extins ulterior asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.

            Imperiul ţarist care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iaşi) a emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace semnat la Bucureşti (1812), după încheierea războiului ruso-turc (1806-1812), Poarta Otomană, în scopul rezolvării propriilor ei interese, a cedat uşor Basarabia Rusiei, la data de 16/28 mai 1812.

            Războiul Crimeei desfăşurat în anii 1853-1856, între Rusia pe de o parte şi Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Turcia pe de altă parte, s-a încheiat prin înfrângerea Rusiei ţariste.  Congresul de la Paris din 13/25 februarie-18/30 martie 1856 a hotărât cedarea sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) Moldovei, iar prin Tratatul de la Berlin din 01.06-01.07.1878, Congresul marilor puteri, dedicat adoptării măsurilor de încheiere a războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, cele trei judeţe au fost reîncorporate la Rusia ţaristă. României i-a fost recunoscut statutul de independenţă şi două judeţe din Dobrogea au revenit României (Tulcea şi Constanţa).

            După ocuparea Basarabiei, Imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarera ei într-o provincie specific rusească, promovând în acest sens o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens au încurajat emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, colonizând în schimb în Basarabia mulţi ruşi, ruteni, bulgari şi germani. Nu admiteau nici o şcoală românească. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist.

            Evenimentele din România: Revoluţia din 1848-1849, Unirea Moldovei cu România în anul 1859, au avut un ecou puternic în rândul populaţiei româneşti din Basarabia, fapt ce a determinat autorităţile să impună întreruperea oricăror legături cu România.

            De la începutul secolului al XIX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat sub conducerea unui grup de intelectuali, precum Ion Inculeţ, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Pantelimon Halipa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroiescu, Ciugarin, Buzdugan şi alţii. La Chişinău s-a format şi a activat “Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale” şi a fost publicat ziarul “Basarabia.” După revoluţia din 1905-1907 în Basarabia s-au afirmat trei grupări : gruparea radicală a studenţilor, a intelectualilor şi a boierilor moldoveni conduşi de P. Dicescu, care vor forma mai târziu Partidul Moldovenesc Democrat.

            În ciuda opresiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională, folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie. În obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi unirea cu România, ostaşii moldoveni au avut un rol important. Marele miting ostăşesc desfăşurat la Odesa la 18 martie 1917, la care au participat circa 100000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării. Congresul ostaşilor moldoveni desfăşurat la Chişinău în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei cu aproape trei luni înainte ca Sfatul Ţării să proclame „Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată.”

            Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat actul Unirii cu Basarabia. La 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris între România pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar.” Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de România la 19 mai 1922, de Franţa la 24 aprilie 1924 şi de Italia la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.

            În perioada 1918-1919, relaţiile româno-ruse s-au deteriorat, statul rus nerecunoscând unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala Comunistă (Comontern), URSS a pregătit o răscoală în 1924 în sudul Basarabiei la Tatar-Bunar, care treebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 (27 martie-2 aprilie) s-a desfăşurat la Viena, Conferinţa româno-sovietică privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat fiindcă delegaţia sovietică a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială.

            România şi URSS au aderat şi semnat la Paris, la 27 august 1928 Pactul Briand-Kellog, renunţând formal la război şi angajându-se să rezolve orice litigiu pe cale paşnică. La  9 februarie 1929 România, Polonia, Letonia şi URSSS au semnat la Moscova Protocolul în care se prevedea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părţile contractante, independent de intrarea lui în vigoare. Deşi între România, URSS şi alte state s-a încheiat o Convenţie la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică au fost marcate de cererea insistentă a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpânire a Basarabiei.

            În cadrul diplomaţiei europene în anii 1934-1935, un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivă, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe al României. La data de 15 iulie 1935, Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul României să negocieze un tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov (reprezentantul URSS) au încheiat un protocol, care cuprindea principiile de bază ale pactului de asistenţă mutuală. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS să considere această măsură, o schimbare a politicii externe.

            Tendinţele revizioniste ale URSS şi Germaniei au condus la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, la data de 23 august 1939 şi a Protocolului adiţional secret, al cărui punct 3 a afectat integritatea teritorială a României. O consecinţă directă a acestei înţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia i-au fost răpite de către URSS - Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, prin Notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940. Acestei crude agresiuni, i-au urmat Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi Acordul de frontieră cu Bulgaria de la Craiova (septembrie 1940). Acţiunile tragice din vara anului 1940, a costat poporul român pierderea suprafeţei de 99.738 km pătraţi şi 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate şi noncombatului armatei şi a deciziilor factorului politic, în frunte cu regele Carol al al II-lea (opţiunea : “păstrăm statul şi cedăm teritorii”).

            După aceste tragice evenimente, autorităţile sovietice şi horthyste s-au dedat la acte de terorism inimaginabile împotriva populaţiei româneşti majoritare. Distrugere şi moarte au fost “binefacerile” aduse de Stalin şi Horthy în teritoriile răpite României. Ocupanţii n-au putut anula credinţa românilor în reunirea cu ţara, în triumful dreptăţii istoriei.

            Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României şi la apropierea ei de Germania. Alăturându-se Germaniei, România a participat la războiul contra URSSS, conform Planului Barbarosa din decembrie 1940. Armata română a participat alături de armata germană la luptele pentru eliberarea Basarabiei (22 iunie-26 iulie 1941) şi la celelalte operaţiuni militare din est. Populaţia românească i-a primit cu mult entuziasm pe ostaşii eliberatori şi reinstaurarea administraţiei româneşti.

            România s-a alăturat la 23 august 1944 puterilor aliate, producând o schimbare radicală a situaţiei strategice în Europa de sud-est. În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, iar câteva zile mai târziu au pus stăpânire din nou pe teritoriile româneşti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinţa de pace de la Paris din anii 1946-1947 a hotărât ca frontiera româno-sovietică să fie cea instituită odată cu ultimatumul din 28 iunie 1940.

            Delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărescu n-a ridicat problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord, motivând că aceste teritorii au fost reglate prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, atacând doar cererile de despăgubire formulate de puterile occidentale.

            Delegaţia română a semnat la Moscova un protocol care completa Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care preciza că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal încheiat la 23 mai 1948, se afirma că Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru că în trecut ar fi aparţinut Rusiei.

            Românii din Basarabia au prins vremuri foarte grele după reocuparea de către URSS în anul 1944: obligativitatea limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel slav, deportări, falsificarea istoriei, interzicerea relaţiilor cu România, efectuarea stagiului militar de către tineri şi repartizarea lor în producţie cât mai departe de casă pentru a uita obiceiurile şi tradiţiile româneşti şi a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Şi totuşi românii basarabeni au supravieţuit prin conservarea cu dăruire, mai ales în mediul rural a datinilor, credinţei şi obiceiurilor strămoşeşti.

            Căderea Imperiului sovietic în 1991 i-a determinat pe basarabeni să proclame independenţa deplină a Republicii Moldova la 27 august 1991, recunoscută de România. În prezent, românii din Basarabia se confruntă cu probleme grele de ordin economic, cultural şi politic, din care speră să evadeze cu ajutorul patriei mamă şi a organismelor europene. 

PRESEDINTELE FILIALEI TELEORMAN A
CADRELOR MILITARE IN REZERVA SI RETRAGERE

COL. ( R ) VIOREL CIOBANU