Din spatiul acvatic, dar și subacvatic, populațiile străvechi au “transferat” ca embleme, manifestari sau chiar si “arme”, multe animale dovedite a fi viclene, puternice, agere, impresionante ca marime sau forma, copiindu-le insa si comportamentul: stiinta ascunderii, ferocitatea, vivacitatea atacului si surprinderea praziitaria si rabdarea asteptarii, constructia barajelor de ape etc., desi in acele vremuri luptele acvatice erau destul de rar abordate, deoarece adevaratele confruntari militare isi hotarau soarta in spatiile terestre, si acestea la inceput intinse sau cu putin relief accidentat, dupa tactica fiecaruia si dupa posibilitatile de a se organiza.
Poate ca inceputul problematicii luptei acvatice a pornit de la necesitatile transbordarii raurilor, lacurilor sau de la nevoia de a deplasa grupuri de luptatori prin sirprindere. Asa a aparut imperativul constructiei ambarcatiunilor, costumelor de protectie sau altor tipuri de mijloace plutitoare, folosite in scopuri variate.
Dar si inainte de aceasta si mai ales dupa, (raurile, lacurile, marile) a reprezentat o adevarata chemare pentru razboinici, poate la inceput ca necesitate, apoi ca refugiu si supravietuire si poate dupa aceea ca mijloc, spatiu sausprijin de lupta. Istoria consemneaza totusi ca de foarte multe ori, pana si caderile de apa, aluviunile sau turbioanele deveneau adevarate puncte de rezistenta armata, ca obstacole de netrecut pentru atacatori, dar si repere de strategie de declansare a unor actiuni. Alteori insa reprezentau aspecte de semnificatie etica si etnica, cu implicatii de ordin interpretativ, predictiv. Astfel de aspecte sunt si astazi preluate si perfectionate de catre unele populatii sau grupari populationale din sudul continentului asiatic sau din zonele ecuatoriala si sud-americana.
Elementul de flux sau reflux aveau si au si astazi influente deosebite asupra luptatorilor, declansand stari de tensiune sau de groaza, poate pentru ca acestea, corelate cu patrarele lunii, erau considerate prevestitoare de rau, noi lupte, infrangeri sau chiar caderi sau destramari de imperii.
Dar si cele mai des "utilizate’’ in simbolistica si copiate in comportament raman totusi animalele acvatice, a caror viata si manifestare paradoxala in momente de aparare sau atac, insemnau tot atatea modele pentru oameni si chiar pentru armate!
Cei mai vizitati "locuitori’’ ai acestor medii erau crocodilul si rechinul.
Desigur exista mari deosebiri intre cele doua vietuitoare ale adancurilor, dar amandoua au o trasatura comuna inconfundabila – cruzimea, si iuteala de actiune manifestata prin necontenita si nesatioasa pofta de a ucide, de a supune toate vietatile care li se impotrivesc sau pur si simplu le deranjeaza. Poate de aceea, multa vreme crocodilul a fost totemizat, in simbolurile de pe steaguri si de pe scuturi, evident la ostile si formatiunile militare din arealele de existenta ale acestuia.
Dar oamenii s-au dovedit totdeauna pragmatici si nu s-au oprit niciodata la totemizare sau simbolistica, de aceea crocodilul a devenit nu numai sperietoare sau concentrator de idealuri, ci a slujit, mort sau viu, cu infricosatoarea-i infatisare ori ferocitatea-i recunoscuta, cu pielea si cu partile sale osoase cauze razboinice.
Din coltii sai taiosi s-au facut cutite si pumnale, dar si capcane ingrozitoare atat pentru animale, cat si pentru oameni. De asemenea, se obisnuia ca pentru pedepsirea exemplara a unor ostateci, prizonierii sau comandanti invinsi, acestia sa fie aruncati prada crocodililor sau rechinilor, pentru ca moartea lor infricosatoare sa genereze groaza in randul celor care ar mai cuteza sa li se impotrivesca.
Pornind de la comportamentul acestor animale feroce, anumite legende vorbesc despre nenumarate "triunghiuri ale Bermudelor’’ - in care unele fenomene bizare, asemanatoare cu cele din Marea Caraibilor, au produs adevarate dezastre printre navigatori conquistadori, printre vestite armade si flote ale unor mari conducatori de osti. Enigme ale Terrei, inca nedezlegate? Mai degraba stiinta militara si cruzime fara de margini ale unor luptatori.
Se cunosc expeditiile vikingilor, razboinici de temut ai tinuturilor nordice, care dovedeau in lupta pe/si cu marea o ingeniozitate fara egal si o extraordinara forta de sacrificiu. Dupa modelul comportamentului animalelor marii, dupa ce isi invingeau adversarii, ii jefuiau, ii macelareau, le distrugeau si ambarcatiunile si asezarile din apropierea litoralului, in care acestia isi traiau viata. Cruzimea lor merge pana acolo incat isi mancau inamicii sau ii dadeau prada animalelor, fie chiar si cele marine, sau ii jefuiau pe altarul diferitelor zeitati sau figuri mitice.
Se stie ca in timpul cuceririlor romane, un impediment greu de surmontat era paienjenisul de apeducte, viaducte, acumulari si canale, de ziduri protectoare si arene impunatoare, care deveneau in calea cuceritorilor adevarate baraje si fortificatii greu de invins, fiind ingenios utilizate in timpul bataliilor.
De pilda, acumularile de ape, "lacuri de acumulare", rezervatii create de natura sau construite de oameni dupa modelul tarilor nordice, erau folosite si aici, in aceasta parte a Europei, cu bune rezultate. Cand pericolul era iminent, pentru oprirea inaintarii dusmanilor sau chiar nimicirea acestora, zagazurile erau sfarmate si astfel drumurile invadate cu cai si calareti, luptatori si care de lupta, comandanti si supusi erau "maturati’’ de furia apelor dezlantuite. Sa mai amintim si faptul ca pe multe cursuri de apa se improvizau tot felul de capcane sau ele ca atare erau utilizate, fie ca obstacole, fie ca elemente de ascundere, in diversele forme de lupta. De asemenea, trebuie avute in vedere si aspectele ce deriva din rolul binefacator al apelor mari sau mici, asupra luptatorilor sau animalelor.
Se poate deci afirma ca, de la caz la caz, mediul acvatic a insemnat, dintotdeauna, un factor favorizant al victoriei dar si al infrangerii in lupta, un mijloc de existenta si supravietuire, dar si un extraordinar obstacol sau o nimicitoare arma. De aceea, si nu intamplator, in zilele noastre, concomitent cu cercetarile facute in domeniul progresului si al evolutiei armelor conventionale si neconventionale, se fac si insemnate demersuri de ordin stiintific pentru dezvoltarea si perfectionarea luptei in/si pe arealul acvatic, pe mari oceane, mergandu-se pana la cele mai mici detalii, pozitionale si de actiune; chiar si pe raurile interioare si nu prea importante, pe sistemele de canale de irigatii, in jurul lacurilor de acumulare, indiferent de marimea lor.
Antichitatea si perioadele de timp urmatoare ne-au lasat o bogata experienta, care atesta ca un razboi nu poate duce numai in spatiu terestru, ci, simultan trebuie actionat in/si din aer sau de pe/si de pe apa.
In acest context, de logica si interactiune legica, vom sublinia cateva din formele si modalitatilor pe care popoarele lumii le-au folosit, in decursul veacurilor, in luptele din apropierea apei sau dee pe apa, cunoscute si practicate si de stramosii nostrii cu o deosebita inteligenta.
Din Evul Mediu se cunosc destule episoade cand elementele ale irigatiilor rudimentare din Tarile Romane au fost utilizate drept elemente de sprijin ale apararii, impotriva diferitilor cotropitori, ale caror osti si-au gasit aici sfarsitul.
De exemplu, in 1445 interventia unor cruciati, veniti tocmai din Asia Mica, este stavilita, inainte de a trece Dunarea spre Tara Romaneasca, de ostile lui Vlad Dracul, intr-un vast labirint de canale si santuri, care in timp de pace slujeau ca sistem de irigatii si descarcari, dar care cum devenisera un autentic obstacol strategic.
In acest episod se reliefeaza, inca odata, cele doua laturi ale dimensiuni ecologice: cea a muncii si a vietii, in timp de pace si cea a luptei si a mortii, in timp de razboi.
Desigur raportandu-se la timp si spatiu, putem afirma ca uneori, prin generozitatea naturii, lupta cu dusmanii de tot felul ne-a fost mai usoara si mai blinda. De pilda, nu de putine ori, chiar si caderile de apa au constituit ajutoare de nadejde ale diverselor formatiuni de lupta, mascand sau acoperind prin zgomotul lor pregatirile de lupta, ademenind ostile straine, ajunse la capatul puterilor, pentru a-si potoli setea sau, pur si simplu, constituind repere in stabilirea directiilor de atac, a zonelor de aparare sau de retragere.
Mai tarziu, fireste, au aparut fantanile, puturile, cismelele, care au devenit in perimetrul actiunilor militare puncte, deosebit de pretioase, in mentinerea vitalitatii oamenilor si animalelor atat in momentele desfasurarii razboaielor, cat si pe timpul molimelor si al pradaciunilor abatute peste satele si asezarile umane. Apa a fost intotdeauna asimilata binelui, linistii, vietii, dar grindina sau ploile torentiale, furtunile au devenit prevestitoare de rau, si deci si de razboi, fiind adesea considerate ca semne ale "maniei cerului”, ca pedepse ale lui Dumnezeu trimise pe pamant impotriva relelor savarsite de oameni. Poate de aceea, geto-dacii aveau un cult fara margini fata de Dunarea straveche. Si tocmai din asemenea cauza, momentele de cumpana sau incordare sociala, de razboaie si nenorociri, ei ”isi impartaseau copii cu apa fluviului si ii indemnau pe tineri sa se purifice’’ scaldandu-se. La fel, si batranii o venerau, folosindu-i apa ca pe o adevarate aghiasma lecuitoare a durerilor sau aducatoare de iertare a pacatelor. Problema “lecuirii’’ cu sau prin apa era deosebit de bine cunoscuta de stramosii nostri, care utilizau cu multa pricepere valentele tamaduitoare ale unor ape din interiorul hotarelor romanesti. Poate de aceea, cand porneau la razboi ei "beau o mare cantitate de apa din valurile Istrului’’, si numai dupa aceea depuneau juramantul pe cruce, conform caruia ”nu se vor mai intoarce la lacasurile pamantesti, decat dupa ce-i vor ucide sau alunga pe dusmani’’.
Derivat poate din acest ritual era si obiceiul, pastrat pana in secolele VII-VIII, ca, in fiecare 27 martie, sa se imbaieze statuia Cybelei, care, se zice, dadea vigoare si putere de munca, dar mai ales curajul, forta si rezistenta necesara pentru lupta.
De fapt, intr-o sinteza privind influenta apei in viata oamenilor, dar si a largii sale prezente simbolistice, Mircea Eliade arata ca “ele (apele) au fost pentru oameni suma universala a tuturor virtutilor, izvorul si originea tuturor posibilitatilor existente, suportul oricarei creatii”.
In mitologia populara romaneasca, sfintirea apelor cu prilejul anului nou semnifica purificarea si iertarea de pacat a oamenilor, dar si apararea lor, prin forta divina, de amenintarea mortii, de boli, de razboaie si de alte catastrofe naturale.
In basmele populare, “apa vie” este datatoare de viata si putere, iar in ritualul descantecelor ea constituia elementul esential al vindecarilor. De aceea bataliile pentru apa au costituit elementele cheie ale multor razboaie, caderea sau supravietuirea multor cetati, inceputul sau sfarsitul multor campanii. Poate din aceasta pricina, grija pentru apa, in general, si pentru amenajari hidro, in special, s-a remarcat si s-a perpetuat ca o conditie esentiala de existenta a vietii. Din vechea Dacie, mai multe sute de ani s-au pastrat intariturile romane, forturile, zidurile unor cetati recunoscute sau ascunzisurile subterane folosite pentru refugiul aristocratiilor locale, dar si destule viaducte, vaduri sau astfel de amenajari.
Dar grija pentru ”apa vie’’, pentru amenajarile ’’scoaterii ei din adancuri sau a aducerii la gura norodului”, a devenit o adevarata trasatura de maiestrie profesionala la romani. Vestitele fantani ”cu apa rece si dulce’’, nenumaratele ’’paraie daltuite de oameni in stanca muntilor’’, adaposturile ’’linistite si ascunse de frunzisuri datatoare de racoare si liniste’’, sau in spatii numai de ”cei ai locului cunoscute’’, puncte terestre care au fost si sunt marcate si in zilele noastre de prezenta crucii, a unei troite ca semn ce sfinteste pamantul si apa datatoare de viata, printre care se remarca si fantanile de la Sucidava, Curtea-de-Arges, Tismana, etc., care s-au constituit, fie in puncte de rezistenta, fie ca repere ce marcau elementele de planimetrie si nivelment.
Poate de aceea, inca din secolele XIV-XV, asigurarea cu apa a localitatilor in caz de restriste a reprezantat o preocupare principala, astfel incat de multe ori reteaua de alimentare ”la vedere’’ era dublata de ”una ascunsa sau aflata la sedere, undeva unde nimeni n-o banuieste sau n-o poate ajunge sa-i poata face vreo stricaciune’’.
Cronicile evidentieaza faptul ca orasul Targoviste era “oras imbelsugat cu de toate, indestulat cu apa buna, cu puturi si fantani, iar pe langa palatul principelui curge un rau incantator”. Dar tot cronicile consemneaza faptul ca “in vreme de razboi, parinti si bunicii principelui se ascundeau in canale subterane, sapate cu multa truda si osteneala’’, infruntand fara mari greutati, “vremile de foc si parjol, de arsita si restriste’’. Aceste canale au deveni, mai tarziu, chiar ele tuneluri pentru aductiunea apelor unor izvoare, de la o distanta de la circa sase kilometri.
Primul apeduct medieval de la Alba-Iulia dateaza de la sfarsitul sec. al XVI-lea si a fost construit de romani din tuburi ceramice tronconice, imbracate in mortar si protejate cu piatra. El a fost distrus o data cu devastarea orasului de catre turco-tatari, la 1661.
In Moldova astfel de amenajari hidrotehnice s-au construit sub domnia lui Vasile Lupu. Desigur, unele dintre ele au rezistat si in fata navalirilor straine, iar altele sau prabusit, dar sigur este – cum documentele amintesc frecvent - ca in fata razboinicilor straini ele au constituit adevarate bariere.
Spiritul ecologic al dualitatii apa-razboi, transpare insa si din felul in care cei mai mari comandanti ai lumii concepeau bataliile decisive, folosind, intre altele, raurile, canalele sau lacurile ca mijloc de aparare si protectie. Dar, aproape ca nu exista conflict armat in care alaturi de conditiile naturale de desfasurare a luptelor, spatiul acvatic si resursele de apa sa nu fi jucat un rol major.
De aceea se spune ca “osteanul fara apa e ca pusca fara glont” sau ca tancul fara... carburant. Dar cate batalii si chiar razboaie nu sunt legate, intr-un fel sau altul de mari si oceane, de fluvii si lacuri, de rauri si alte surse de apa?
Pentru a sublinia si mai convingator relatia “apa-razboi”, e suficient sa amintim ca “apa’’ in razboi a dat nastere unei profesii, unei categorii de forte ale armate - marina - cu intreaga sa dotare (nave de suprafata si submarine), cu tactica sa ”la vedere sau in ascuns”, ”pe apa sau in adancuri’’ si ca nimeni altul nu ”intruchipeaza mai bine (un animal) rechinul decat submarinul”.
Poate si de aceea, multe dintre submarine s-au numit si se denumesc in continuare “Rechinul”, ’’Delfinul”, ”Pestele de aur’’, ’’Randunica de mare’’ etc.
Aceasta este inca o dovada a corespondentei, a legaturii trainice dintre elementele oferite de natura, luate drept model de catre om, in conceperea marilor lucrari si tehnici care au deservit si deservesc razboiul.