Cunoaşterea vizionară – aspecte obiective şi subiective

Cunoaşterea vizionară – aspecte obiective şi subiective

(Simpozion “Obiectiv și subiectiv în cunoaștere”, organizat de Divizia de Logică și Metodologia Științei a Academiei Române, Academia Română, București, 08-10 decembrie 1993)

STIMAT ŞI DISTINS AUDITORIU,

După opinia noastră, “cunoaşterea” în forme sublimate, desăvârşite prin “datul” genetic, se exprimă - într-un fel sau altul - la tot ceea ce este viu, la tot ce se caracterizează prin cele cinci simţuri, la care se adaugă particularităţi şi specificități în funcţie de diversele determinări originare.

De aceea, pare o concluzie curajoasă - cel puţin dacă nu una care frizează absurdul - să afirmi că fenomenul de cunoaştere este specific şi altor ființe, ştiut fiind faptul că a intrat în tradiţia cercetării, ca acesta să fie sinonim cu posiblităţile și capacitățile umane.

Dar credem că nu suntem nici primii, nici ultimii care încercăm să descifrăm o enigmă a celorlalte ființe vii, care până la un punct se aseamănă întru totul cu viaţa omului, despărţindu-l de acestea existența celui de al doilea sistem de semnalizare. Dar, ar trebui să simplificăm totul, să banalizăm şi să ignorăm unele realităţi care sunt evidente prin esenţa lor.

Fireşte, există două laturi fundamentale ale cunoaşterii, cea obiectivă şi cea subiectivă, cea individuală şi cea colectivă şi de aici o multitudine de exteriorizări şi interiorizări, de modalităţi de întrerupere şi explicitare a fenomenelor manifeste sau inmanifeste.

Literatura de specialitate propune termeni şi concepte noi, uneori chiar sfidând dimensiunile realului precum: cunoaşterea luciferică, magică, mitică, mistică, reală, ideatică şi bineînţeles cunoaşterea ştiinţifică, cel mai larg concept sub cupola căruia se află toate modalităţile de cognoscibilitate ştiute şi încă poate câte or mai fi.

De aceea, propunem, ca un liant între toate acestea sau măcar un adjuvant al reflexivităţii profunde, depăşind hotarele obişnuitului, ale prezentului, ale trecutului experienţial, CUNOAŞTEREA VIZIONARĂ care se vrea a fi o îndrăzneaţă aventură pe cele mai nebănuite “lungimi de undă” ale viitorului întâi sau poate cine ştie, ale viitorului doi.

Actul de cunoaştere vizionară presupune capacitatea amplă de însumare momentuală şi de selecţie a fenomenelor tipice şi nontipice, a realităţilor în desfăşurarea lor obiectivă şi subiectivă.

Totodată presupune existența unor facultăţi de generalizare, de abstactizare şi de proiectare, cu o cuantificare aproximativ – uniformă.

Aşadar cunoaşterea vizionară presupune capacitatea permanentă de retrospectivare şi de perspectivare, de înţelegere a mersului timpului prin repetarea fenomenologică a experienţei, raportată la unitatea de timp.

Desigur, succesiunea generaţiilor a confirmat şi posibil să mai confirme încă împlinirea unor elemente de cunoaştere vizionară. Chiar sub ochii noştri se întâmplă fenomene, fapte şi acte care se aseamănă frecvent cu previziunile semnalate. Trebuie numai să avem nivelul de pregătire necesară pentru descifrarea semnelor şi expresiilor dintr-un poli-semantism foarte bogat.

Dar poate că recursul la documente biblice nu este cel mai bun mijloc de a convinge pe cineva despre existența şi utilitatea acestui fenomen de cunoaştere, ci trebuie ilustrat cu spusele și scrierile oamenilor de ştiinţă, care au “văzut” cu multă vreme înainte, uneori la distanţele de secole, înfăptuite premoniţiile lor.

Cunoaşterea vizionară este, aşadar, un fenomen socio-uman, dar care stabileşte altfel de raporturi dintre realitate şi individ, altfel de moduri de a-şi însuşi realitatea şi de a da o exterioriza pe căi proprii, de a elabora enunţuri raportate la realitatea actuală sau viitoare.

Istoria, cultura, ştiinţa, sociologia naţională şi universală au dat însemnate personalităţi cu o capacitate de vizionarism remarcabilă şi cu posibilităţi de cunoaştere vizionară, care au fost consemnate în documente, precum și fapte petrecute -de cele mai multe ori- în contextul existenței umane.

Cunoaşterea vizionară poate fi aşadar şi un act ce face legatura obiectivă dintre realităţile omului şi cele exterioare ale universului, având ca punte de transmitere coordonata temporală. Din aceste două determinări, din aceste laturi într-o continuă regăsire, atracţie şi chemare - în vederea completării sferei existenţiale - se naşte o altă spaţializare, un alt ciclu ideatic care se transferă la oamenii înzestraţi cu aceste capacităţi într-o dinamică continuă.

Se poate afirma că, după acest principiu, omul este singura ființă capabilă să se integreze, fie şi numai ideatic, în sferele universale şi să se adapteze acestora, având şi disponibilităţi de acţiune asupra lor.

În esenţă, se poate estima că actul de cunoaştere vizionară are trăsături obiective la un număr relativ determinat de indivizi, care sunt “dăruiţi” cu astfel de capacităţi şi care asigură contemporanilor un flux informaţional permanent şi bogat, un contur deosebit de preţios pentru o realitate potenţială, dar care, pentru prezent, este doar ireală şi prezumtivă.

Credem că această încercare de destăinuire a unor preocupări personale şi singulare este apreciată cu echilibru şi măsură de analişti şi ea va strâni, aşa cum am dori, comentarii şi controverse de toate nuanţele.